Miercuri, 16 Octombrie 2019

Opinia Opinia ta contează! Fă-o cunoscută!

stiri interne
stiri interne

Teză de licenţă ,, Cromatica şi muzicalitatea în creaţia lirică a lui Vasile Alexandri”

18.05.2014 ·Scris de: in Lucrări de licenţă,masterate

                                                   CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………3

 

CAPITOLUL I

EVOLUȚIA ȘI MULTITUDINEA ELEMENTELOR CROMATICE ȘI MUZICALE ÎN LITERATURĂ………………………………….…………7

 

CAPITOLUL II

CONTRIBUȚIA LUI VASILE ALECSANDRILA DIVERSIFICAREA GENULUILIRIC …………………………………………………………..25

 

CAPITOLUL III

ELEMENTE CROMATICE ȘI MUZICALE ÎN LIRICA LUI VASILE ALECSANDRI

III. 1. Natura – tărîm al perfecțiunii muzicii și culorii…………..…….….38

III. 2. Cromatica peisajului alecsadrin…………………………………….50

III. 3. Armonia și echilibrul universului liric…………………………..…..61

 

CONCLUZII……………………………………………………………….66

 

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………70

 

ANEXE

 

 

 

INTRODUCERE

Actualitatea temei. Lucrarea de față reprezintă un studiu detaliat al creației lirice a lui Vasile Alecsandri, poezia căruia continuă să fascineze chiar dacă au trecut multe decenii de la moartea scriitorului, iar gustul publicului cititor s-a schimbat. S-au schimbat preferințele și noile tendințe, însă cunoscătorii artei, continuă să descopere în poeziile lui Vasile Alecsadri frumuseți nebănuite. Ilarie Chendi vorbind despre meritele lui Vasile Alecsandri spunea: „Pînă astăzi poetul n-a fost înlocuit în rangul ce-l avea în conștiința poporului: de cel dintîi chemat al poeziei române. Au venit și alții în urma lui: gînditori mai puternici și artiști mai rafinați, care s-au înstăpînit pe urma cărturarilor noștri. Unii iarăși au găsit forme noi pentru exprimarea mai bărbătească a acelorași sentimente. Nimeni însă nu a pătruns în rărunchii poporului, n-a fost cu totul absorbit de cultura generală a straturilor de jos și n-a intrat în țesătura întreagă a vieții publice ca Vasile Alecsandri, în lunga sa activitate de la 1840 pînă în 1890, de la niște începuturi scrise, în franțuzește, pîna la imnurile lui de cîntăreț ale luptei naționale. […] Fiecare grupare de poezii e legată de un eveniment exterior sau scoasă din viața sufletească a poetului, dar mai ales în cele de la sfîrșit dobîndește adeseori impresia că sînt mai mult subiecte căutate, produse ale unei voințe disciplinate, decît ale unei inspirații spontane. Poetul le anunță mai întîi unui prieten, vorbește de ele cum le plăsmuiește și le cioplește, cum le lasă să se odihnească cînd Muza e departe” [2, p.9]. De atunci și pînă astăzi interesul pentru creația lui Alecsandri nu a scăzut în intesitate, dimpotrivă opera lui prezintă interes tocmai prin necesitatea redescoperirii valorilor adumbrite de-a lungul timpului.

Actuală e tema culorii și a muzicii în poezia lui Vasile Alecsandri, alături de alte teme abordate de poet, cum ar fi cea a limbii, istorie, meleagurilor românești, naturii care este aceeași, în pofida evoluției civilizației și a preocupărilor omului contemporan, iar viziunea pe care a avut-o Alecsandri asupra naturii, surprinse în poeziile sale e unică și irepetabilă, și tocmai faptul că omul este o parte componentă a acesteia, face din poezia lui  Alecsandri o poezie – peisajistică atractivă și plină de semnificații.

Originalitatea temei. Ne-am străduit să evidențiem și să dăm o interpretare originală elementelor cromatice și muzicale atestate în poeziile lui Alecsandri, și să suscităm interesul publicului cititor spre o lectură mai profundă a creației alecsandriene. Tudor Vianu rearca faptul că „apariția lui Mihai Eminescu a făcut ca gloria lui Vasile Alecsandri să intre într-un con de umbră”, dar criticul subliniază că „Alecsandri reprezintă totuși unul dintre cei mai de seamă poeți români. Critica literară, istoria literară au marea răspundere de a face trecutul asemănător cu prezentul, înlăturînd indiferența și confuzia dintre valoare și modă. Valoarea fiind eternă, iar moda trecătoare și subiectivă, nimic din cele ce aparțin tradiției literare nu s-a perimat, trecutul fiind încă fraged și neuzat. Vasile Alecsandri e un om al timpului său, realizîndu-se mai ales în balade, legende și pasteluri, avînd un delicat sentiment al naturii” [3, p.12].

Scopul și sarcinile investigației. Lucrarea, pe lîngă aspectul de cercetare și interpretare critică poartă și  un caracter statistic. Am încercat să stabilim frecvența culorilor și a instrumentelor muzicale prezente în poeziile lui Alecsandri. Pe lîngă aceasta vom urmări impactul fiecărei culori asupra atmosferei poeziilor și atmosfera de ansamblu pe care acestea o conferă întregii creații lirice. În aceeași ordine de idei vom  stabili influența elementelor muzicale asupra creării universului liric. O altă sarcină pe care ne-am propus-o a fost să evidențiem particularitățile cromatice și muzicale ale fiecărei specii cultivate de Vasile Alecsadri. Vom analiza evoluția în literatura rămână a cromaticii și muzicalității și vom observăm impactul acestora asupra receptării diferitor scriitori.

Obiectivele lucrării:

– să identificăm culorilor prezente în poezii, frecvența lor și atmosfera pe care acestea o ceează;

– să clasificăm speciile lirice cultivate de Vasile Alecsandri;

– să investigăm influența muzicii asupra vieții cotidiene de-a lungul timpului, la diferiți scriitori;

– să accentuăm atitudinea lui Alecsandri cu referire la cîntec în mod special, și la muzică în mod general;

– să depistăm elemente muzicale prezente în poezii și impactul lor asupra receptării operelor;

– să observăm evoluția elementelor cromatice la diferiți scriitori români;

– să analizăm aspectele cromatice și muzicale ale naturii  în lirica alecsandriană;

– să evidențiem influența folclorului asupra dezvoltării versului românesc.

Importanța teoretică și practică a lucrării rezidă în elucidarea unor aspecte trecute uneori cu vederea, și anume impactul pe care culorile  îl au asupra receptării poeziilor, dar și particularitatea individuală pe care o conferă versurilor muzicaliatea specifică a fiecărui scriitor. O importanță deosebită o prezintă aspectele cromatice și muzicale în lirica lui Alecsandri. În același timp am încercat să prezentăm o evoluție sumară a muzicii în literatura, dar și în general, în viața românească. Un element pe care îl întîlnim în opera tuturor scriitorilor este cel al cromaticii. Iată de ce un aspect important îl reprezintă evidențierea scriitorilor în operele cărora apar mai frecvent elemente cromatice, și analizăm semnificațiilor acestora în diferite contexte. În același timp analiza detaliată a naturii, ca tărîm al perfecțiunii muzicii și culorii, așa cum o prezintă Alecsandri în lirica sa, constituie o tema de interes asupra căreia am considerat important să ne oprim atenția. La nivel teoretic lucrarea prezintă însemnătate prin încercarea de a categorisi poeziile lui Alecsandri în specii nu așa cum a făcut-o autorul, ci după particularitățile fiecăreia în mod individual. Importanța teoretică și practică a lucrării se va contura mai bine odată cu prezentarea întregului ei conținut.

Structura lucrării. La nivel structural lucrarea cuprinde obiectivele cercetării şi se organizează în trei capitole, precedate de o introducere şi finalizate de concluzii, urmate de anexele ce cuprind clasificarea după specii a poeziilor lui Alecsandri, diagrama fercvenței culorilor în cele două volume de poezii şi bibliografia lucrărilor critice şi artistice. Capitolul întîi prezintă evoluția și multitudinea elementelor cromatice și muzicale în literatură. Capitolul doi vizează contribuția lui Vasile Alecsandri la diversificarea speciilor genului liric. Capitolul trei poartă un caracter practic și este divizat în trei subcapitole, care urmăresc: natura ca tărîm al perfecțiunii muzicii și culorii; cromatica peisajului alecsandrian, precum și armonia universului liric.

Vom prezenta în anexe numărul de poezii al fiecărei specii, și un clasament al tuturor speciilor atestate în cele două volume de poezii. De asemenea, urmează să analizăm fecvența fiecărei culori în poeziile lui Alecsandri, și impactul lor asupra accentuării unei atmosfere distincte în fiecare dintre acestea. Concluziile lucrării vor prezenta un rezultat al obiectivelor propuse inițial și o viziune de ansamblu asupra laturii cromatice și a celei muzicale.

Studierea creației unui scriitor prezintă importanță prin oportunitatea de a descoperi valoarea lui, dar și prin posibilitatea de a distinge locul acestuia în rîndurile celor care au lăsat generațiilor următoare moșteniri literare, celor care au contribuit la dezvoltarea spiritualității unui popor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CAPITOLUL I. EVOLUȚIA ȘI MULTITUDINEA ELEMENTELOR CROMATICE ȘI MUZICALE ÎN LITERATURĂ

 

Prezența muzicii în literatură  își are originea în operele primilor cărturari, avînd o abordare oarecum diferită de-a lungul istoriei. În acest prim capitol ne-am propus să urmărim concepția literaților diferitor timpuri asupra muzicii și a impactului pe care aceasta îl produce în viața cotidienă.

Activitatea lui Varlaam și a tuturor cărturarilor de la începutul secolului al XVII-lea atestă o mișcare literară de amploare, un ecou al originalității mișcării muzicale care a avut prioritate într-un secol în care muzica era inevitabil legată de literatură. La cronicari găsim referiri ce atestă înainte de toate prezența muzicii în viața obștească, a instrumentelor muzicale ale timpului. ,,Nu te îmbăta, nu chema cimpoiul și măscărici” (,,Cazania” Varlaam). Varlaam vede în muzică o artă capabilă să aducă oamenilor consolare, însă crede că  muzica e incompatibilă cu gluma și destinderea, într-o epocă în  care aceasta era nelipsită înainte de toate la ospețele boierești, voievodale fiind aclamată drept divertisment. Una dintre principalele funcții ale muzicii era de a simboliza gloria și strălucirea puterii suverane și a celor ce o respectau.

Legăturile lui Miron Costin cu muzica au probabil obîrșii în Colegiul polonez în care și-a făcut studiile. În toate școlile vremii, muzica era principalul mijloc de învățătură, făcînd parte din ceremonialul curții, ea era mereu prezentă în viața domnitorilor. Cele mai multe referiri sînt legate de domnia lui Grigorie Vodă. Trîmbițele, naiurile îl însoțesc permanent pe domnitor. Pornind de la mărturiile cronicarilor și alte documente, istoriografii muzicali conturează dimensiunile vieții artistice ale timpului. În cadrul curții domnești existau diferite formații muzicale a căror prezență la sărbători, ceremonii era cerută de protocol. Legăturile strînse ce se stabilesc între domnii țărilor noastre și conducătorii țărilor europene, schimburile de solii, ambasadori determină încetățănirea unor formule – ritual la palat, în care muzica de tip european, fie și sub forma unor manifestări restrînse, devenise indispensabilă. Din izvoarele literar–istorice se poate deduce creșterea rolului muzicii în cadrul curții. Funcționalitatea muzicii la curte avea un pronunțat grad teatral, asociată de o anumită imagine.

În concepția lui Alecu Russo: ,,Muzica și poezia sînt arhivele poporului” [13,p. 24] Contribuția directă sau indirectă a lui Russo a dus la frumoasa și abundenta recoltă a lui Alecsandri. Pentru Russo cîntecul e o sinteză de gîndire și sensibilitate națională: ,,O naționalitate întreagă se desvălește în graiul, hainele, tipul antic, cîntecele acelor oameni. Fie forma versurilor uneori defectuasă ele îmi par mie poleite cu razele geniului. Privighetoarea nu e frumoasă, dar cîntecul ei este din rai” [13, p.89]. Ulterior el menționează: ,,Să luăm de pildă un cîntec vechi. Tradiția locului sau tradiția omenirii, trecute din neam în neam, cîntate prin ajutorința aducerii aminte, cîntecul cela trece din veac în veac, încărcîndu-se în călătoria sa de fapte și de idei noi, păstrînd însă o formă rapidă, totodată istorie și poveste. Un simț muzical ce vine din registrația frazei, din contrapunctul imaginilor” [13,p.92]. Muzicalitatea frazei lui Russo, superîncărcătura de sentimentalism, retorismul nu scot din actualitate lectura rîndurilor sale, ci  doar le dau o valoare documentară.

Marii clasici ai literaturii române din secolul al XIX-lea – Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale – au manifestat un interes profesional autentic faţă de muzică, în special asupra creaţiei populare care le asigura acel izvor de puritate naţională necesar dobîndirii etosului şi stilului personal. De la folclorul ţărănesc pînă la cîntecul lăutăresc, nu puţine texte şi melodii populare şi-au aflat locul în antologii şi culegeri de interes profesional intim, fiindcă ştiinţa folclorului (etnomuzicologia) încă nu-şi conturase mijloacele de înregistrare şi valorificare publică. Chiar dacă Eminescu şi Caragiale, de exemplu, stăpîneau tehnica muzicală, dispunînd de însuşiri naturale surprinzătoare în arta sunetelor (auz absolut, memorie muzicală excepţională), totuşi nici unul nu a încercat să-şi publice culegerile folclorice, preferînd să topească în propria lor creaţie  literară, comoara populară notată cu migală, perseverenţă şi har.

Toţi culegătorii şi-au dat seama că patrimoniul spiritual oral al neamului constituia o avere inestimabilă ce nu trebuia să se risipească. Însă doar  Vasile Alecsandri a publicat în 1866 valoroasa lui culegere de „Poesii populare ale românilor” spre a da un imbold cercetătorilor de profesie: (Teodor T. Burada, Dimitrie Vulpian, G. Dem. Teodorescu, Ahanasie Marienescu, Simion Florea Marian, Artur Gorovei). „Folclorul nu poate fi numit o ştiinţă. El nu este pînă acum – observa în 1900, Sofroniu Liuba, în „Enciclopedia Română” de Corneliu Diaconovich, decît o adunare şi coordonare de materiale” [11, p.443]. Într-adevăr, cînd se desprindeau textele de melodii, publicîndu-se separat fie poeziile, fie liniile melodice, asistam la o falsificare a melosului popular. Abia în secolul al XX-lea, cînd înregistrările pe cilindri de fonograf, discuri sau benzi de magnetofon, au permis fixarea simultană a textului şi muzicii, oamenii de ştiinţă au „fotografiat” exact cîntecul popular, l-au notat, transcris şi publicat cu toate detaliile şi subtilităţile creatorului de folclor. Se mai poate salva astăzi repertoriul de odinioară al lui Alecsandri şi Eminescu, despre care avem unele indicaţii documentare precise, însă nu dispunem de muzica repectivă.

Cele 37 de melodii, înserate pe paginile tipărite în ediţia originală a lui Vasile Alecsandri, demonstrează fără echivoc – faptul că niciodată textele versificate ale doinelor, horelor, cîntecelor de lume și baladelor nu au fost despărţite de muzică. Refacerea postumă a creaţiei populare prin suprapunerea textului cu muzica, deşi poate părea unora ca artificială sau forţată, uneori oferă suficiente garanţii că se vor recupera documentele sonore de odinioară într-o formă cît mai apropiată de modelul iniţial. Ulterior peste 400 de melodii de doine, balade, cîntece de dragoste şi dor, de haiducie, de vitejie şi de înstrăinare etc., au fost „reînviate” într-o excepţională antologie sonoră. Tot ce s-a tipărit în literatura românească muzicală ca document notat de epocă a căpătat glas, culoare şi stil autentic, prin vocea unor renumiți cîntăreți. Imaginea sonoră a celor 500 de ani de muzică lăutărească şi ţărănească de pe meleagurile tuturor ţinuturilor româneşti, fiind tulburătoare.

În anul 2000, scriitoarea şi muzeografa Lucica Olaru Nenati a încercat să pătrundă în universul muzical al genialului Mihai Eminescu, avînd curajul să se substituie poetului spre a tălmăci pe muzică cîteva din piesele îndrăgite de Luceafăr, într-o casetă (publicată în 1940). Ca argument teoretic al aventurii refacerii repertoriului eminescian, Lucica Olaru Nenati a publicat preţiosul volum: ,,De la muzica poeziei la poezia muzicii”. În ciuda formatului de „buzunar”, cartea scriitoarei se impune imediat oricărui cititor şi exeget al genialului poet, prin seriozitatea demersului literar şi documentar, prin stăpînirea autoritară a principalelor surse legate de muzicalitatea versului Luceafărului, prin concizia ideilor şi virtuozitatea mînuirii surselor, dar mai ales, prin încercarea de a descoperi o parte din cîntecele de ,,inimă albastră” ce le-a fredonat odinioară Eminescu.

Costachi Negruzzi afirma: ,,Moldovia … se poate socoti întru țările organizate pentru muzică. Fiecare țară are cîntecele sale ale căror muzică și poezie sînt potrivite cu firea pămîntului său și caracterul locuitorilor ei. În țările friguroase muzica e rece ca și pămîntul; iar de te apropii de climele stîmpărate, vezi că fieștece nouă zi este înzestrată cu noua frumusețe” [13, p.97].

După cum s-a putut observa încă de la începutul evoluției literaturii române muzica a avut un rol extrem de important, și a continuat să fie o preocupare pentru scriitori, indiferent cărui curent aparțineau și indiferent ce  stil particular de scriere adoptaseră. Muzica e prezentă atît în operele în versuri cît și în cele în proză.

O analiză sumară a creațiilor scriitorilor români, scoate în evidență faptul că opera lui Arghezi cuprinde multe elemente naționale din domeniul muzicii. În versurile lui vîntul are: ,,sunete violanceline”. Poetul vorbind despre suferința neamului românesc mărturisește: ,,Durerea noastră surdă și amară / O grămădii pe-o singură vioară”. Căutînd o asemănare iubitei ghicește „pe nai și flaut”; femeea misterioasă care întîrzie în chilia călugărului Iakint are  „… sînii tari și coapse fine / De alăută florentină”. În publicistica lui Arghezi cronica muzicală, fără să fie o consegvență de gradul celei dramatice sau plastice, ocupă un loc deosebit, fiind mai ales un prilej pentru considerații estetice. Tăcerea dintr-o sală de concert îi oferă poetului o suită de intuiții prin care definește arta. Cronicar și prieten al artiștilor, Arghezi și-a spus cuvîntul în multe probleme ale artei contemporane. Auditor în andante al concertelor și manifestărilor muzicale cu tonuri care urcă de la pianissimo la forte, dar în toate e prezent poetul la superlativ.

O radiografie a universului poetic blagian oferă certitudinea că opera înregistrează o decadență a unor idei filosofice contradictorii, poezia lui rămîne în picioare  în primul rînd prin audiția simfonică, prin comentariul orchestral al universului material, printr-o amunită sete muzicală de eternitate, de infinit și absolut. Putem spune că muzica se pretează mai mult ca oricare artă la ilustarea complexei sale contribuții în filosofie, iar modernismul lui Blaga s-a afișat mai întîi prin articolele în care muzica e un laitmotiv. Opera lui dincolo de eseistica și aforismele cu probleme legate tematic și de muzică, e un total elogiu al cîntecului nostru popular: ,,Palpită în visul semințelor / un foșnet de cîmp și amiezi de grădină, / un veac pădureț, / popoare de frunze, și-un murmur de neam cîntăreț” [20, p.56].

Întrega operă a poetului Dan Botta e o încîntare plină de subtilități muzicale, evocatoare și îmbibate de taine. Opera „Limitele” conține studii comparative în care se fac analize de poeme și lucrări muzicale. În cercetarea  spiritualității  europene fixează printre alte coordonate și muzica germană. Discutînd temele romantice în muzică, cu o competență de subtil estetician, Dan Botta face sinteze istorice deosebit de interesante atît pentru muzică cît și pentru literatură.

Criticul, teoreticianul, artistul George Călinescu afirma: ,,A cunoaște tăcerea înseamnă a cunoaște muzica însăși”. El acorda muzicii o  valoare gnoseologică, dincolo de literatură: ,,… muzica e disciplina de bază, fără de care nu poți înțelege ordinea supremă a universului” [13, p.798]. Eseurile muzicale ale lui Călinescu depășesc divagația strict metaforică a altor scriitori. El afirma: ,,Nu eram ignorant în ale muzicii. Cîntam într-o cameră goală, care-mi aducea înapoi ecoul frazelor, cîntam pentru mine exprimîndu-mi prin marii maeștri elanurile mele tinerești, vorbeam cu mine însumi în limbajul cel mai sublim” [13, p.901]. În concepția lui, muzica oglindește omul, ca toate artele, însă cu mijloace specifice. Ea stîrnește în noi nu instinctele, ci gîndurile în formă inefabilă. Eseistul Călinescu dovedește că filosofia se poate aplica fenomenului muzical; că muzica nu trebuie explicată numai prin muzică, că este necesară o preocupare mai intensă și mai organizată, pentru crearea unei estetici muzicale și pentru extinderea limbajului tehnic și chiar tehnicist al muzicologiei noastre, spre audiențe mai largi, spre expresie mai colorată și mai elevată, plină de avînturi spirituale.

George Călinescu considera că nu e de competența unui scriitor să judece opera unui muzician, chiar simțindu-i măreția, și presupunînd a poseda competență. Creațiile muzicală se exclud violent prin însuși faptul că sînt de aceeași esență (poeții s-au străduit să împrumute de la muzică tonul, muzicienii se silesc să concureze poemului) Muzica acționează asupra forței motrice a spiritului, iar în consecință, creatorul literar caută în mod unilateral compozitorul care merge în sensul spiritului său.

Într-o literatură cu temă rurale, cum e cazul romanului ,,Ion”, unde Rebreanu adună protagoniștii romanului în centrul satului, la horă; Anatol Holban, face parte din categoria scriitorilor militanți pentru introducerea orașului în literatură. Proza  semănătoristă elogia idilic și superficial cîntecul popular și hora, plasînd în peisajul estival al satului oameni în costume decorative. Anatol Holban se interesează de individul orășean, de preocupările lui de interior; e vorba de muzică, dar spre deosebire de Rebreanu, care e preocupat de muzica populară românească, Holban este interesat de muzica de cameră, de evoluțiile aproape vicioase ale instrumentelor muzicale în sufletele ascultătorilor. Analizele concertelor sînt modalități de a explica caractere și temperamente. În cazul acestor creații esențiale pentru literatura română, aspectul muzical e unul deosebit de important, deoarece reprezintă o concepție nu doar a unui personaj, ci a unei întregi colectivități. Muzica prezintă aici nu o pasiune, ci un mod de viață: în cazul lui Rebreanu, viața ţăranului ardelean, iar în cazul lui Holban, viața aristocrației din saloanele marilor orașe.

Muzica e o artă a succesiunii, fiind redusă la posibilitățile inerente materiei sale, adică la cele ale sunetului, tonului, ea nu ar avea nici un punct de contact cu lumea spațiului. Muzica a fost cea care a promovat opera multor scriitori, creațiile cărora au devenit cunoscute după ce au fost puse pe note. Versurile au ajuns mai ușor la inima publicului după ce acesta a ascultat și îndrăgit melodiile. Așa se face că foarte  multe cîntece sînt scrise pe versuri care mulți ani după publicare continuau să rămîne necunoscute. Sînt o mulțime de cîntece despre care publicul nu știe ca sînt interpretate pe versurile unor scriitori foarte bine cunoscuți, calificîndu-le ca fiind versuri populare sau versuri ale unor autori necunoscuți, tocmai pentru ca au ajuns să le cunoască nu ca poezii ci ca și cîntece.

Poezia și plastica sînt două fațete deosebite ale unui singur fel de a concepe viața și arta. Ele se integrează firesc în stilul de artă al epocii, nu se condiționează reciproc, ci numai își hotărăsc limitele și le întregesc. Acest paralelism e de altminteri inconștient în sufletul poetului sau al artistului plastic, fie el arhitect, sculptor sau mînuitor al penelului; el este rezultatul unor condiții asemănătoare de mediu și cultură, de situație geografică sau dezvoltare istorică.

Odată cu apariția romantismului pe scena literaturii și a sensibilității europene  asistăm pentru întîia oară la o adevărată fecundare a artelor și la o comprehensiune mutuală, ce nu-și are echivalentul în trecut. Romantismul care nu a fost numai o mișcare de comună sensibilitate a unei epocii, ci de asemenea una de redeșteptare națională, era fatal să fie divers influențată și de artele plastice.

Așadar, dacă în Anglia și Germania poezia romantică  a fost influențată de  atmosfera muzicală a liedului german  sau a songului englez – in Italia, Spania dar mai ales  în  Franța, caracterul plastic domină, și influența lor în opera marilor poeți e vădită. Influența plasticii în poezia germană a fost mai tîrzie, pornind de la Goethe, unde ea apare ca un element constitutiv al facturii poetice, cu aspect mai ales arhitectonic. Poeziile lui Alfred de Vigny sînt adevărate replici  în versuri ale unor tablouri, care prin netedul contur liniar al eului, prin puterea clasică a desenului, prin matul culorilor, prin lumina tamizată și prin subiectul ales, ne evocă o pictură cu aceeași aluzie dublă la epoca neoclasică ce stăpînea  societatea franceză de atunci.

Cuvintele, culorile, formele nu au numai raporturi, relații reciproce, contingențe.  Ele au calitatea, puterea de a evoca, de a reproduce elemente, senzații similare. Limbajul pare diferit, dar tinde spre redarea acelorași idei și senzații. „Cuvintele au culoare, ele pictează. Culorile vorbesc, construiesc un univers sensibil, o gamă de senzații vizuale egală cu un alfabet care creează un limbaj” [14, p.57].

În sistemul figurilor de stil, epitetul reprezintă o primă treaptă pe linia determinării expresive. El este un determinativ prin care se evidenţiază o însuşire, o caracteristică deosebită, inedită a obiectului (epitet adjectival) sau a acţiunii (epitet adverbial). Una dintre categoriile estetice productive ale epitetului o reprezintă epitetul cromatic. Pentru stilul descriptiv – vizual culoarea devine un atribut semnificativ, asemenea formei. Experienţa vizuală constituie un element important în relevarea şi afirmarea simţului estetic. Culoarea apropie literatura, ca artă a cuvântului, de pictură, arta recunoscută a culorii. Expresivitatea prin cuvînt se aseamănă, astfel, expresivităţii plastice. Emoţia estetică fiind textualizată, se poate vorbi de o cromoterapie artistică prin cuvânt. De altfel, conceptul de cromatică desemnează arta, meşteşugul de a prepara şi de a folosi culorile. Imaginile cromatice sunt rezultatul percepţiei individuale a creatorului. Polisemantismul cromatic derivă din viziunea proprie asupra universului material și spiritual.

Dacă în realitate, percepţia cromatică ţine seama de anumiţi factori, aprecierile cromatice având o bază referenţială clară, orice asociere între obiect şi culoare este posibilă: „Ferigi, o voi ferigi! Lapte verde / din care suge gura de iarnă.” (Nichita Stănescu  ,,Ferigi”); „Noi vrem să ne strângem în braţe / prin acel aer cu picioare verzi” (Nichita Stănescu, ,,Cântec în doi”).

Culorile spectrale, numite şi culori – lumină, sunt: roşu, orange / portocaliu, galben, verde, albastru, indigo, violet. Acestea sunt culori definite ştiinţific, prin plasarea în spectrul solar, dar şi concret, prin trimitere la un obiect caracterizat prin culoarea respectivă: „Dar dimineaţă, înjunghiată / Zăcea, într-o de sânge pată, / În singura de sânge pată, / Nevrednica Madelaine.” (Mircea Cărtărescu „Levantul”). Dintre cele şapte culori, trei sunt fundamentale: roşu, galben, albastru, acestea fiind sugerate de George Bacovia în „Amurg antic”: „De sineală, de aur, de sânge.”. Din amestecul culorilor fundamentale, în proporţii egale, rezultă culorile secundare: orange, verde, violet. Diferenţiate prin luminozitate: alb, negru şi gri sunt considerate noncolore. Dualitatea negru – alb se traduce prin: întuneric – lumină, noapte – zi, absenţă – prezenţă, rău – bine, între acestea situîndu-se indefinibilul gri.

Simbolistica albului este variată. Urmărind evoluția lui în literature română am observant următoarele: În creaţia voiculesciană Crăiasa de zăpadă: iarna încorporează în peisaj fiinţa iubită: „albă, nea, omătul, troian, ninsori, polei dalb, zăpezii, albul tău jar, ţurţuri, zăpada cărnii”: „Nu uit cât eşti de albă când trupul tău coboară / Mlădie nea  / Şi sânii cu omătul crescut din subţioară / Şi-al pântecului dulce ameţitor troian. / Şi-acele mângâioase ninsori / Poleiul dalb  / Când mă culcam pe-ntinsul zăpezii tale goale  / Azi nu-mi mai vii cu albul tău jar în aşternuturi / Şi limpezimi de ţurţuri în umerii senini /  Zăpada cărnii tale”. Toate substantivele conţin însemnul strălucirii şi al purităţii.

În opera lui Liviu Rebreanu culoarea are funcţie cognitiv – psihanalitică. În ,,Pădurea spânzuraţilor” obsesia cromatică pentru alb sugerează resemnare, eliberare: „gâtul alb”, „faţa albă”, „lucirea (din ochi) din ce în ce mai albă…”, „crucile albe”, „stâlp alb”, „lucirea  albă a lemnului” etc. Albul domină registrul cromatic al romanului. În cadrul descrierii spaţiului  rebrenian, cromatica are funcţie de anticipare, prevestind un sfârşit inevitabil, moartea lui Svoboda, şi declanşând, în acelaşi timp, drama de conştiinţă a personajului central, Apostol Bologa: „Sub cerul cenuşiu de toamnă ca un clopot uriaş de sticlă aburită, spânzurătoarea nouă şi sfidătoare, înfiptă la marginea satului, întindea braţul cu ştreangul spre câmpia neagră, înţepată ici-acolo cu arbori arămii. Supravegheaţi de un caporal scund, negricios, şi ajutaţi de un ţăran cu faţa păroasă şi roşie, doi soldaţi bătrâni săpau groapa, scuipându-şi des în palme şi hâcâind a osteneală după fiecare lovitură de târnăcop. Din rana pământului groparii zvârleau lut galben, lipicios…” (,,Pădurea spânzuraţilor”).

Pentru Zaharia Stancu, determinantul adjectival alb este „culoare a trecerii”, simbol al stingerii, al morţii: „lumănări albe”; „Ochii şi-i ţinea închişi şi obrazul îi era uşor mâhnit, iar buzele… Buzele i se făcuseră albe… albe ca hârtia.” (,,Ce mult te-am iubit”).

În ceea ce priveşte cromatica negrului se întrevede o expresie tenebroasă, deşi la origine negru a fost simbolul fecundităţii. Exemplele extrase din această sferă acromatică sugerează lipsa luminii, întunericul primordial, neantul, haosul, moartea. Negru este simbol al disperării, al pesimismului, al angoasei existenţiale, dar este şi culoarea solemnităţii: „Uniforma neagră îi era strânsă bine pe talie, ca un veşmânt militar, (…).” (George Călinescu ,,Enigma Otiliei”). În ,,Levantul” cărtărescian senzualitatea egiptenei este insinuată prin comparaţia care conţine lexemul cromatic negru şi echivalentul metaforic noapte: „Neagră este egipţianca, ca o noapte de iubire”.

Perechile de culori complementare (roşu – verde, orange – albastru, galben – violet), amestecate în cantităţi egale, dau naştere cenuşiului. Gri, cenuşiu, plumburiu sau termenul popular sur,  sînt simboluri ale ancestralului, ale indefinibilului: „vremi apuse, sure” (Mihai Eminescu ,, Memento mori”). Conturul obiectelor este estompat, totul pare învăluit în ceaţă. Prin estomparea culorilor, asistăm la învăluirea în taină a realităţii. Gri devine simbol al melancoliei, al tristeţii, al apăsării, al spleen-ului (George Bacovia ,,Plumb”, ,,Gri”), dar şi al misterului ce aşteaptă să fie dezlegat.

Roşu, portocaliu / orange, galben sunt culori calde, care dau senzaţia de apropiere în spaţiu, de căldură. Prin contrast, verde, albastru şi violet sunt culori reci.

Roşu are cea mai mare putere de radiaţie, fiind cea mai frapantă şi iritantă culoare. Simbolizează viaţă, pasiune, ardere, iubire, dar şi pericol, revoltă, ajungându-se până la virtuemul sacrificiu suprem. Sentimentul erotic, simbolizat de roşu, este corelat cu frumuseţea trandafirului: „Trandafiri aruncă roşii” (Mihai Eminescu ,,Crăiasa din poveşti”). În ,,Amurgul” voiculescian impresionează epitetele şi metaforele cromatice cvasisinonime: „de zmeură, (serii) înroşite, rugii cerului, (pârga) sângerie”. Sintagma nominală „zmeura amurgului” se apropie, în finalul poeziei, de sensul concret, propriu al cuvântului-centru.

Ocurenţele cromatice de roşu sunt în număr de 51 în „Pădurea spânzuraţilor”, ocupînd a doua poziţie, după alb: „ un ţăran cu faţa păroasă şi roşie”; „Apostol Bologa se făcu roşu de luare-aminte ”;  ,,o fetişcană de vreo optsprezece ani, cu năframă roşie-aprinsă în cap”;  „Fata se făcu roşie ca muşcata din fereastră ”;  „ Apostol avea faţa albă ca hârtia şi ochii mari, roşii” etc.

Galbenul simbolizează lumină, căldură, fertilitate, dar şi invidie, gelozie sau paloare. Galbenul auriu are conotaţii divine, devenind însemn al puterii. Dimitrie Bolintineanu a optat pentru trei epitete cromatice sinonime succesive: „Şi cu ochii ei albaştri, şi genele-i blondine, / Şi faţa-i bălăioară, şi păru-i auros”( ,,Făt-Frumos”). Eminescu întrebuinţează întreaga gamă de nuanţe de galben în exprimarea sugestivă a câmpului selenar şi în descrierea idealului de frumuseţe feminină. Acest tip de cromatică eminesciană alcătuieşte vaste câmpuri sinonimice: galben: „păru-i lung de aur galbăn”, „soarele priveşte galben”, „frunze galbene”, „oglinda-i galben-clară” etc. (,,Memento mori”); gălbui: „maluri gălbui” ( ,,Memento mori”); blond: „păr de aur moale blond „regină blondă”, „valuri blonde”, „blonde lune”, „blondele ei plete”, „cârduri  blonde” etc.  (,,Memento mori”); auriu: „coboară-n văi aurie”, „poamă albă aurie” (,,Memento mori”); aurit: „auritul snop de grîu”, „aurite arcuri”, „părul aurit”, „auritele lor straie”, „auritele lor care” etc. ( ,,Memento mori”); sinonimul popular bălai: „luna cea bălaie”  (,,Memento mori”); „O, vin’, în părul tău bălai / S-anin cununi de stele (,,Luceafărul”); neologisme – auros, aureu: „C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină” (,,La mormântul lui Aron Pumnul”); „Cînd din stele auroase / Noaptea vine-ncetişor” (,,Misterele nopţii”); „Trece împletindu-şi părul cel de-auree mătasă” (,,Memento mori”);  sinonimul metaforic preferat de poet – de aur, expresia bogăţiei, a strălucirii: „portalele-i de aur”, „oglinda lui de aur”, „mere de-aur”, „ochii de-aur”, „stele de-aur”, „ambră de-aur” etc. (,,Memento mori”).

Se afirmă despre albastru că este cea mai imaterială dintre culori. Creaţia blagiană este străbătută de această culoare a nemărginirii sau a irealităţii: „Liniştea se rotunjeşte albastră.” (,,Biblică”); „Drumeaguri ades ocolit-am prin linişti / după mersul albastru al lunii.” (,,Satul minunilor”); „El îşi destramă-n vânt fiinţa toată. Rând / pe rând sub crug albastru se resfiră.” (,,Unde un cântec este”); „Cât de aproape una de alta / sub crugul albastru, în Lancrăm, îşi stau / alături.” (,,Orizont pierdut”); „Focuri ard, albastre ruguri.” (,,Focuri de primăvară”). Alăturându-şi procedeul transpoziţiei lexico-gramaticale, albastrul îşi caută locul în spaţiul infinit al creaţiei: „Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir, / de-un ghimpe muiat / în simplu albastru, în simplă lumină.” (,,Poetul”).

Azurul şi derivatele sale simbolizează albastrul cerului, infinitul, depărtarea, dar şi nostalgia. În ,,Împărat şi proletar” epitetul cromatic adjectival „azure” ataşat „câmpiilor” aparţine, de fapt cerului.

În opera blagiană verdele nu mai este un simplu atribut cromatic, el devine substanţă vie: „ceasul verde-al pădurii” (,,Septembrie”); „fabula verde şi caldă a naturii” (,,Cântecul focului”); „părul verde”, „jalea verde” (,,Sălcii plângătoare”). Uneori, această culoare este insinuată: „Culorile îţi stau în slujbă / carmin şi scrum de clorofilă” (,,Portret”).

Între roşu şi albastru îşi găseşte locul violetul, simbol „al cumpătării” sau „al supunerii”. Culoare subiectivă, violetul poate exprima și o stare sufletească depresivă, halucinantă, fiind una dintre preferatele lui George Bacovia. Culoarea nu mai descrie obiectul, ci încorporează o stare de spirit. Ea conturează, pictural sau scriptural, o stare sufletească unică, plăsmuind adevărate poeme simbolic – monocrome: „Amurg de toamnă violet… / – Apostoli în odăjdii violete – / Oraşul tot e violet. / Amurg de toamnă violet… / Mulţimea toată pare violetă, / Oraşul tot e violet. / Amurg de toamnă violet / Străbunii trec în pâlcuri violete, / Oraşul tot e violet.” (George Bacovia ,,Amurg violet”).

Există un cod estetic individual al fiecărei epoci literare, al fiecărui scriitor, în care se înscrie şi funcţionarea epitetului. Se pot evidenţia corespondenţe între preferinţele cromatice şi temperamentul creatorului de peisaje literare. Mihai Eminescu este poetul nocturn, selenar, romantic, imaginaţia sa poetică desfăşurându-se pe spaţii întinse, cosmice şi terestre: cer, mare, ape, munţi, spaţii care însufleţesc şi descătuşează gândul, fantezia. O explozie de lumină şi culoare caracterizează, de exemplu, poemul ,,Miradoniz”: negru, alb, argintiu, auriu, albastru, verde, roşu, trandafiriu. Eminescu abuzează de epitete reprezentate de adjective sau derivate cromatice (argintos, auros, arămos, arămiu, gălbii, marmoreu etc.), adăugându-le substitute metaforice (de nea, de ninsoare, de omăt) sau comparaţii (…ca de peteală). Epitetele adjectivale eminesciene: argenteu (fem. argentee), argintiu, argintos şi aureu (fem. auree), auriu, aurit, auros sunt creaţii lingvistice interne, formate prin sufixare de la împrumuturile livreşti latine, argint şi aur, plăsmuiri de culori omogene, diferite prin sufix: „pânze argintie” (,,Melancolie”); „luna argintie”, „nopţile-argintie”, „curtea argintie”, „negur-argintie”, „neguri argintii”, „nisipuri argintoase”, „argintos gând al pustiei”, „râuri argintoase”, „straturi argintoase”, „mreajă argintoasă”, „sălcii argintoase”, „argintosul râu”, „haine argintoase”, „raze argintoase”, „blonda lună argintoasă”, „argintoasă colonadă”, „palate argintoase” (,,Memento mori”); „Se apropie-argintoasă umbra nalt-a unui înger” (,,Înger şi demon”); „Prin hainele-i argintoase îi transpar membrele uşoare”; „straturi de stele albastre pe plafonduri argintoase .” (,,Sărmanul Dionis”); „auree mătasă”, „poamă albă aurie”, „părul aurit”, „auritele lor straie”, „pulberea iernei-aurită” (,,Memento mori”); „vremile-aurite” (,,Împărat şi proletar”); „ton auriu”, „magie aurie” (,,Ondina”); „stele aurie”; „Când din stele auroase / Noaptea vine-ncetişor ” (,,Misterele nopţii”); „C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină” (,,La mormântul lui Aron Pumnul”) etc.

Simbolismul cromatic blagian ne dezvăluie un „spectacol al lumilor metaforice”. Culoarea devine simbol, limbaj autonom, revelând misterul. În opera blagiană ne întâmpină o cromatică expresionistă. Disonanţa cromatică se află în legătură cu dizarmoniile spiritului. Se poate vorbi de un univers al culorilor, o cromatică plăsmuită, încălcând codul: „cai galbeni”, „lapte albastru” (,,În munţi”); „miere neagră” (,,Cetire din palmă”); „sărutul galben” (,,Tăgăduiri”); „verde dor” (,,Strofe de-a lungul anilor”); „O, lumea e albastră haină” (,,Vara Sfântului Mihai”). Se întrezăreşte aici o schimbare de registru, un transfer semantic de tip metaforic al însuşirilor.

Culoarea devine un mijloc expresiv de caracterizare a personajelor lui Caragiale, ilustrând un anume tip de „dinamică afectivă”: „pe cât madam Popescu se turbura, se roşea, se-ngălbenea… La un moment dat, d. Popescu se face palid; şi izbucni într-un hohot de râs, un râs vânăt. D. Lefter cade, alb ca porţălanul. D. Lefter se face vânăt ca ficatul. ” (,,Două loturi”). Afectul schimbă subit culoarea feţei personajelor.

În creaţia poetică macedonskiană accentul se pune pe alegerea epitetului reprezentativ, de cele mai multe ori, individual, ca nucleu al imaginii artistice. Vizualitatea poetului e atitudinea unui suflet rafinat, pasionat de forme şi culori. Calităţile de poet muzician şi maestru al cuvântului alternează cu aceea de poet descriptiv. Imaginile descriptive apelează la gama de culori. Opţiunea pentru nuanţă constituie o notă determinantă a simbolismului, însă prin relieful şi strălucirea suprafeţelor cromatice, Macedonski se apropie de parnasianism. Poet al coloritului exuberant şi sugestiv, el alternează culorile deschise, pastelate, diafane, liniştitoare cu nuanţele întunecate, halucinante.

Cel mai frecvent epitet cromatic folosit de Macedonski în acest ciclu este alb, simbol al nălucirii, al fantasmei, al idealului neatins: „alb monolit”, „albe fantasme”, „albele forme”, „albă cămilă”, „cal alb”, „porţile albe”, „albele ziduri”, „alba nălucă”, „alba cetate” (,,Noaptea de decemvrie”) sau simbol al izolării: „albă camera”, „albă câmpie”, „alba odaie”. Acest adjectiv conturează portretul tinerei prostituate din ,,Noaptea de februarie”, sugerând lipsa de viaţă, paloarea fiinţei destinate pierzaniei: „albii  dinţi”, „alba frunte”, „degetele albe”. Doar în ,,Noaptea de mai”, albul are efect purificator, înălţător: „alba  lună”, „albul  nenufar”, „columbe albe”, „flori roz-albe”. Purtat pe aripile fanteziei, nutrind senzaţia triumfului seninătăţii, poetul trăieşte aici scurte momente de extaz estetic.

Nuanţele de albastru se numără, de asemenea, printre preferinţele cromatice ale poetului, fiind simboluri ale nemărginirii: „bolta azurie”, „mai albastru-adâncul”, „limpezimile albastre”, „mările albastre”, „cer albastru”, „cerurile albastre”, „pădurile albastre” sau ale halucinaţiei: „umbră-albăstrie”, „albastră vâlvătaie”, „rază albastră”, „viscolu-albastru”, „albastre năluciri”.

Culoare liniştitoare, plăcută vederii, verdele apare de puţine ori în ,,Nopţile” macedonskiene: „verdele  pisc”, „pridvorul verde”, „jgheabul verde”, „verde  mal”, asemenea nuanţelor de galben: „galben ca metalul”, „cer galben”, „zare aurită”, „noaptea blondă”. Adjectivul cromatic galben este înlocuit de epitetul metaforic de aur: „stelele de aur”, „mantia de aur”, „monedele de aur”, „chei de aur”, „(raze) de aur”, „movile de aur”, „Arhanghel de aur” etc.

Exprimând aventura existenţială transfigurată, pe parcursul căreia poetul nu-şi găseşte nici liniştea, nici împlinirea, ,,Nopţile” evită pe cât este posibil culorile luminoase, substituindu-le prin cele depresive. O apariţie neaşteptată o constituie însă rozul, simbol al halucinaţiei: „rozul Bagdad”, „roza idilă”, „cer galben, roz” (,,Noaptea de decemvrie”). Vizualitatea lui Macedonski, poet rafinat al formelor şi al culorilor, nu se opreşte aici. Ea continuă cu o gamă de culori violente, întunecate (negru, cenuşiu, roşu), prevestind sfârşitul, moartea spiritului: „negri-armăsari”, „negrele paseri”, „cer roşu”, „roşii movile” (,,Noaptea de decemvrie”) sau exprimând o viziune realistă macabră: „crima cea mai neagră”, „poarta cernită”, „corpul cenuşiu”,  „pată cenuşie” (,,Noaptea de noiembrie”).

Toate aceste valori expresive ale adjectivului cromatic, desluşite în „Poema Nopţilor”, evidenţiază faptul că limbajul artistic macedonskian rezidă în secretul culorii şi al reliefului, sugerând cu discreţie natura interioară a eului poetic. Amestecând spaţiul viziunilor cu muzica, poetul reuşeşte să redea acea atmosferă de vis şi realitate. Formele se dizolvă în culori, astfel încât versul macedonskian se remarcă prin subtilitate şi cromatism.

Limbajul paremiologic nu excelează prin paleta cromatică adjectivală. Cel mai des apar, în contexte antonimice, adjectivele alb şi negru: „Dracul nu e aşa de negru cum îl zugrăvesc românii.” „Strânge bani albi pentru zile negre.”; „Dracul alb mănâncă şi pe cel negru.”; „Iapă albă-mi trebuia / Că cea neagră nu trăgea.”; „În pământul negru se face pita albă.” etc. În cele mai multe dintre exemple, cei doi determinanţi sunt expresia antinomiei: alb este echivalent cu  bun, cinstit, adevărat, iar negru este asociat ideii de rău, nedrept, fals.

Constituind o însuşire pregnantă a obiectelor, culoarea devine prilej de delectare a privirii. Există o sensibilitate particulară la jocul de culori, de lumini şi umbre. Preferinţa pentru anumite culori face parte din structura sufletească a fiecărui individ, acţionând asupra psihicului uman. În beletristică, paleta coloristică a adjectivului-epitet este deosebit de extinsă, virtualităţile expresive ale lexemelor cromatice adjectivale fiind inepuizabile. Sensul plastic este captat în expresivitatea logosului, textul poetic fiind transfigurat, astfel, în instrument al picturalităţii.

S-ar părea că picto-poezia, ca concepție, ca disciplină artistică, ar avea o  rațiune, îngemănînd valorile înrudite ale două forme de exprimare artistică. Daca poezia are sarcina să facă din limba unei națiuni unele aplicațiuni perfecte, și le face în datele de comunicare posibilă în cuprinsul acelei națiuni, atunci pictura are avantajul ca nu trebuie sa fie transpusă în altă limbă. Ea posedă un limbaj universal. Culoarea poate exploda cu intensitatea unui cuvînt și invers – cuvîntul poate colora cu una din culorile fundamentale ale spectrului.

Odată cu apariția simbolismului, culoarea are parte de o tratare oarecum privilegiată. Poeții pun accent pe culoare în mod deosebit, pentru a exprima cît mai exact ceea ce simt. În literatura română, poetul care apelează adesea la culoare este simbolistul George Bacovia, care aduce o tonalitate nouă în lirica românească. Influenţat într-o oarecare măsură de simboliştii francezi Bacovia îşi exteriorizează impresiile prin corespondenţe muzicale folosindu-se de variate tonuri de culoare. Una dintre culorile preferate este negru, prin care se realizează o atmosferă de infern. Avem poezia „Negru” în care se găsesc alăturate sicrie metalice, arse şi negre, flori carbonizate, veşminte funerare. Nu doar lumea materială este simbolizată prin negru ci şi lumea sentimentelor. În acest decor învăluit în, tristul Amor are penele carbonizate. Uneori negru apare în contrast cu albul creând un decor de doliu. Dovadă poezia „Decor” în care: „Copacii albi, copacii negri / Stau goli în parcul solitar / Decor de doliu funerar / Copacii albi, copacii negri.” Alături de negru Bacovia foloseşte violetul. În amurgul de toamnă violet, plopii îi par poetului nişte „apostoli în odăjdii violete”. Până şi frigul în imaginaţia sa are culoarea violetului ca în „Plumb de iarnă”. Ca să transcrie sentimentul tristeţii sfâşietoare poetul îi asociază violetului galbenul:“ „În toamna violetă / Pe galbene alei / Poeţii trişti declamă / Lungi poeme”. Galbenul este la Bacovia culoarea maladivului (bolii) şi a mizeriei: „Şi noaptea se lasă / Murdară şi goală / Şi galbeni trec bolnavi / Copii de la şcoală” ( „Moină”). Roşul când apare incidental în poezia bacoviană este culoarea ftizicii (tuberculozei) şi e figurat prin sângele tuberculaţilor „al atacaţilor”. Într-un amurg bolnav, însângerat frunzele curg de pe ramuri ca  „lacrimi mari de sânge”. Tot de sânge pare lacul şi luna. Peste acest peisaj colorat când în gri, când în fumuriu de plumb, când în galben, negru, violet Bacovia aşează vieţile oamenilor.

Dacă e să vorbim despre frecvența culorilor în poezia lui Alecsandri trebuie să menționăm că în volumul întîi de poezii culoarea alb apare de 132 de ori; negru – 62; verde – 54 de ori; galben – 29; albastru – 20; roșul -13, iar cafeniul doar de două ori. În volumul doi: alb – 95; verde – 53; negru – 52; roș – 30; galben – 17; albastru – 13; cafeniul de două ori.

Arta e una din limbajele umane. Poezia, și pictura au mișcări vibratoare de aceeași frecvență. Ochiul și vederea modernă, deschise receptivității colaborării sunetelor și culorilor, surprind mai bine relația dintre  aceste două moduri de exprimare: plastica și cuvîntul. Drumul poeziei se întretaie cu cel al muzicii și picturii, adică poezia e inevitabil legată de sunet și culoare.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CAPITOLUL II.  CONTRIBUȚIA LUI VASILE ALECSANDRI LA DIVERSIFICAREA GENULUI LIRIC

 

În acest capitol urmează să realizăm o sinteză a universului liric alecsandrian, avînd posibilitatea ulterior să-l analizăm din perspectiva frecvenței și semnificației elementelor cromatice și muzicale.

Diapazonul de specii pe care la cultivat Alecsandri a fost unul vast, cuprinzînd aproape tot ce exista în poezia europeană a timpului acela, cu excepția formelor fixe  și a meditației. Cunoscînd bine folclorul și poetica creației populare orale, poetul a efectuat o muncă enormă de conferire a caracterului național speciilor practicate. Multe subiecte, motive, teme, dar mai ales chipuri mitologice erau culese din poezia populară, și supuse literaturizării în forme îmbinate cu speciile culte. Munca, în multe privințe de pionerat, a poetului a fost urmărită cu atenție de către contemporani, dar și de către urmașii săi în domeniul poeziei, influențîndu-i benefic. Vom prezenta în cele ce urmează speciile cultivate de Alecsandri, și contribuția sa la dezvoltarea și diversificarea  genului liric.

 

Pastelul

Partea cea mai reprezentativă şi rezistentă a operei lui Alecsandri o constituie Pastelurile  – poezii de echilibru şi armonie, ale seninătăţii naturale şi sufleteşti, realizate după un program urmărit cu stricteţe. Alecsandri ceează o poezie chtonică în care scenele elementarului se armonizează cu sclipirile miniaturalului.

Termenul de pastel în accepţie literară a fast lansat la noi de Vasile Alecsandri. Era un termen întrebuinţat în pictura apuseană şi însemna: creion făcut din culori pulverizate, fixate într-un aliaj special; desen executat cu astfel de creioane. În a doua jumatate a secolului al XIX-lea creioanele-pasteluri erau folosite în peisajistică la desenarea păsărilor, fructelor şi porteretelor. Este posibil ca Alecsandri sa fi împrumutat termenul din literatura franceză, alcătuind un ciclu întreg de pasteluri.

Pe toate celelalte terenuri, valoarea lui Alecsandri reiese cînd compari ce ne-a dat faţă de ce era la noi pînă la el. Cînd vorbim însă despre pasteluri, opera lui poate înfrunta raportarea la tot ce fusese pînă la el în literatura lumii; pastelurile lui Alecsandri reprezintă împlinirea pe terenul românesc a unor aspiraţii către care de mult năzuia întreaga literatură europeană. Nicăieri pînă la Alecsandri nu întîlnim o altă culegere de poezii în care eroul sa fie natura văzută ca în Pasteluri, sub aspectul anotimpurilor, al muncilor, al idilei, al rodniciei; într-un cuvînt al unei încîntări mereu reînnoite şi sub o formă ca cea  stăpînită de Alecsandri.

În categoria pastelurilor trebuie să includem nu doar poeziile numite de autor ca fiind pasteluri, ci şi alte opere lirice de conţinut peisagistic şi portretistic scrise pe parcursul anilor. Nu doar tematica, ci şi forma lor trebuie luată în considerare cînd categorisim o poezie alecsandriană la pasteluri. Poetul s-a străduit să dea acestei specii un statut deosebit. Majoriatatea pastelorilor reprezintă compoziţii din 4 strofe –catrene (30 din 39), dar şi despre celelalte 9 putem vorbi în termeni matematici. Pastelurile „Bradul”, „Florile”, „Buchet”, „Mandarinul” conţin cîte 8 strofe – catrene; „Pastel chinez”, „Baraganul” conţin cîte 10 strofe – catrene; pastelul „Lunca din Mirceşti” are 12 strofe – catrene, iar „Serile la Mirceşti” şi „Concertul în luncă” au cîte 14 strofe – catrene. Aceste cifre nu sînt întîmplătoare. În cazul compoziţiilor din 8 strofe avem de a face  cu un pastel dublu, în cel alcătuit din 10 strofe – cu un pastel de 2,5 unităţi, în cel de 12 strofe – cu un pastel de 3 unităţi, iar în compoziţia din 14 strofe – cu un pastel ce conţine 3,5 unităţi. Totul se roteşte aici în jurul patratului  şi al subdiviziunilor sale binare: numărul strofelor e mereu cu soţ şi se împarte, în fond  la 4, strofele sînt mereu catrene, versurile  în majoriatea cazurilor lung, împărţit de cezură în două emistihuri egale a cîte 8 silabe, rimele în majoritatea cazurilor fiind Aabb (împerecheată). Metrul e sau horeul sau iambul (excepţiile sînt rare: „Rodica” – vers adonic). Exepţiile de măsură sînt şi ele rare, Alecsandri e scriitorul care respectă regulele de scriere a poeziilor. Vedem, în toate elementele poeticii o simetrie calculată, pe care am putea-o numi simetrie echivalentă . Poetul pare să fi tins a-i da pastelului  o formă în multe privinţe fixă.

În 1844 Alecsandri scrie poezia cu caracter peisajisctic „Oda cătră Bahlui” (inclusă în ciclul Lăcrimioare), avind ca metrul iambul, iar ca măsură versul de6 picioarecu cezură feminină. Ca specie lucrare poate fi definită odă-pastel, dar această calificarea dublă este şi ea în mare măsură convenţională; oda e una oronică (balta miroase a peşte, broaştele orăcăiesc mereu, lucru pe care îl fac şi „poeţii gingaşi” pe uscat, iar pastelul nu e chiar pastel adevărat, căci reprezintă nu atît o zugrăvire nemijlocită a acestiu „locaş de broaşte”, cît o redare a unor impresii trăite deja şi reînprospătate în memorie. Se pare că oda e scrisă mai mult pentru a realiza comparaţia: „Precum mulţi poeţi gingaşi sînt broaşte de uscat”.

În 1845 Alecsandri adoptă din nou aceeaşi formă strofică, acelaşi metru, măsură şi dispoziţie de rime în poezia „Vezi tu vulturul”. Poetul face trei paralele între imagini luate din natură şi farmecul iubitei. Cu toate ecestea nu putem denumi această operă pastel autentic prin conţinutul său, dar se pare că tocmai la structura acestor două poezii a revenit poetul cînd a început lucrul la pasteluri.

Pastelurile propriu – zise au fost scrise de Alecsandri între 1867 şi 1882.

Cu cît pătrunzi mai mult în poetica speciei numite de autor pastel, cu atît ţi se descoperă mai multe tainele ei, care condiţionează o bună parte a farmecului acestor poezii. Le citim nu doar  pentru savurarea frumuseţii   anotimpurilor şi a locului, dar şi pentru arta prezentării lor.

 

Legenda

Atracţia permanentă către specia literară epică a legendei a fost „programată” chiar de firea lui Alecsandri. Era dispus să vadă în toate ce-l înconjoară o taină, o istorie misterioasă care trebuie descoperită şi explicată. Legenda îi oferă posibilităţi largi de utilizare a materialului mitologic şi de basm, de explicare a talentului său epic, narativ, inventiv, de abordare a unei mari varietăţi de forme, şi nu în ultimul rînd de exprimare a caracterului popular. Realismul său de tip folcloric s-a manifestat simţitor în epoca sa legendară. Desigur, legenda a fost cultivată şi de alţi poeţi, printre care: Asachi, Bolintineanu, Bolliac ş.a. Însă aceştia erau atraşi mai ales de legenda istorică. Alecsandri însă, care cunoştea atît de bine legenda folclorică, a lărgit mult tematica legendei pe contul materialului folcloric, ilustrînd în acest fel multe subspecii. Iată cîteva dintre ele:

 

–         Legenda istorică

Interesul lui Alecsandri pentru istorie era viu. Şi nu doar pentru istoria ţării sale, ci şi  a unor state ca Turcia, Polonia sau altor ţări legate de Moldova prin destine istorice: războaie sau alianţe. Scria poezii, poeme, dar mai ales îi plăcea să recurgă la legenda istorică, în care fantezia lui se simţea în largul său. În această categorie includem legendele: „Ana Doamna”,  „Calul cardinalului Bathori 1592”,  „Tudora de la Tîrgoş”, „Garda saraiului”ş.a. Există printre ele lucrări  de formă mai mică sau mai desfăşurată, unele divizate în părţi, dar toate întîmpările expuse aici sînt importante, încordate, legate de caracterul eroilor legendari: cruzimea, patima beţiei, frumuseţea, vitejia sau dragostea de mamă.

Există imagini de care Alecsandri nu se poate lipsi aproape în nici o operă. Una e aceea a „copilei” frumoase care de cele mai dese ori „imblînzeşte” pornirile violente ale tinerilor eroi legendari, devenind soţie. În cazul legendei „Ana Doamna” femeia e matură şi reacţionează violent cînd a văzut că tătarul i-a smuls copilul şi l-a aruncat lupilor ce goneau după călăreţ, îi „străpunge pieptul din fugă cu pumnalul”. Lupii n-au sfîşiat copilul şi ea „pleacă însoţită de-un  înger nevăzut”. Ghirai însă devine prada lupilor.

Oamenii şi faptele rele sînt aspru pedepsite în toate legendele lui Alecsandri. Aceasta se întîmplă şi în legendele pe temă turcească „Garda saraiului”, „Hodja  Murad paşa” ş.a. Versul legendelor istorice este, de regulă cel de 14 silabe de metru iambic cu cezură mediană, adică aşa – numitul alecsandrin românesc. E versul naraţiunilor poetice.

 

–         Legenda mitologică

În această subspecie am clasificat legendele în care fenomenele naturale (anotimpurile, aştrii) sînt personificate, apar ca eroi vii, manifestînd relaţii omeneşti cu patimi, dragoste, dar şi ură. După tipul lor, Alecsandri însuși a mitologozat  și pus pe versuri o bună parte din subiectele ce țin de această subspecie: „Vîntul de la miazăzi”,  „Poiana fermecătoare”, „Zilele babei” ș.a.

Spre deosebire de versul legendelor istorice, cel al legendelor mitologice este mai scurt (cu excepția legendelor „Balcanul” și „Carpatul”). Acest lucru se explică prin apropierea de tradițiile populare, însă aceste legende au strofe ce indică inteția autorului de a marca caracterul lor literar, adică de producție proprie. Vîntul se însoțește cu primăvara „Vîntul de miazăzi”, s-au iubirea iernii cu gerul „Prier și fata iernii”, s-au întîlnirea primăverii și codrul „Poiana fermecătoare”, soarele se îndrăgostește de primăvară, iar sora iernii Dochia din gelozie a început a scutura cojoacele „Zilele babei”. De altfel însuși poetul și-a întitulat ultima piesă: baladă. Cu toate acestea conținutul legendar – mitologic al operei prevalează și se deosebește de cel baladesc. Balada e mai subiectivă, mai lirică pe cînd legenda respectă tradiția populară. În acest sens „Soarele și luna” o încadrăm ca baladă în colecția de poezii populare culese de Alecsandri, fiind o legendă mitologică cu caracter religios – apocrific. Pînă și sfîrșitul ei e unul tipic legendar.

Nu putem să trecem cu vederea creația în mare parte proprie „Miorița”, dar și o altă legendă mitologică „Soarele și luna”.

 

–    Legenda – basm

Această subspecie stă aproape de legenda mitologică, fiind însă mai voluminoasă, caracterul elementului fantastic fiind altul, mai bogat, cu personaje de basm, naraținunea depănîndu-se mai repede. Din legendă persistă învățămîntul, morala, ca și în fabulă. Incudem în această subspecie trei  opere: „Mărioara Florioara”,  „Înșiră-te – mărgărite” și  „Răzbunarea lui Statu- Palmă”.  Mărioara Florioara e o zînă din povești care îngrijea de flori. Și următoarea legendă are un subiect de basm prefăcut în subiect de legendă. Momentul transformării îl reprezintă răsărirea brazilor de sub fereastra mamei, unde au fost îngropați cei doi copii ai ei, muriți de deochiul îngerilor. Mama continuă să vorbească cu ei, chemîndu-i mereu. Avem așadar o specie mixtă și e greu de stabilit care elemente prevalează: cel de legendă sau cel de basm. Tema dragostei mamei față de copiii săi e abordată de Alecsandri și în legenda „Ana Doamna”.

În legenda – basm „Răzbunarea lui Statu-Palmă” figurează aproape toți eroii principali ai poveștilor fantastice moldovenești. Făt Frumos cu Trestiana „pe un cal sprinten zboară”, urmăriți de uriași s-au ridicat în cer, „vale verde”, „cu falci negre scrisnitoare, cu ochi roși”.

 

–         Legenda zoogonică

Alecsandri a scris două legende din această subspecie, ambele despre păsări:     „Legenda rîndunicăi” și „Legenda Ciocîrliei”. La începutul fiecăreia dintre ele stă cîte un motto preluat din cîntecele populare. Exegeții consideră că Alecsandri nu pornea de la un izvor legendar, ci de la o aluzie sugestivă care se transforma apoi în legendă, poetul lucrînd în spiritual poeziei populare. Legendele zoogonice ale lui Alecsandri sînt adevărate capodopere ale genului.

 

 

 

–         Legenda despre flori

Includem în această subspecie două lucrări poetice: Legenda lăcrimioarei și Legenda crinului. Lăcrimioarele au apărut din lacrimile unui copilaș decedat și aflat în rai. Plîngea de dorul mamei sale. Povestea crinului e legată tot de un deces la vîrstă fragedă. O rază de soare a întîrziat pe un  mormînt de copiliță, apoi a poposit pe o frunză vestejită. Frunza era din florile depuse pe sicriul fetei. Încălzită de rază, frunza a înverzit și din ea a crescut un crin. „Așa se nasc pe lume  minunile de flori”. Aceste legende însă nu au atins nivelul artistic al celor despre păsări, fiind schematice, cu motivări arbitarare în care lipsește suportul popular. Sînt creații pe subiecte pe de-a întregul inventate.

 

–         Legenda toponimică

E vorba de „Ghioaga lui Briar”. Numele exotic al eroului legendei la prima vedere pare a fi inventat de poet, lucru incorect. Autorul în scrisoarea către Negruzzi, alăturată manuscrisului  următoarea  notă: „Numele Brian nu e închipuit. Am cunoscut pe la 1840, la moșia unui moș al meu, un bivolar numit Briar, un soi de uriaș care apuca bivolii de coarne și-i răsturna la pămînt. Suvenirul acestiu om trăit departe de lume mi-a inspirit legenda aici alăturată”[1, p.83].

Trebuie adăugată și o dragoste a acestui Hercule către o jună fată: Domnița, fiica lui Dragoș de la munți, pe care a scăpat-o cu ghioaga sa de coarnele unui bivol. Fata îi mulțumise prin cuvintele: Voinice! să ai parte în viață de iubire. De atunci Brian și-a perdut liniștea, și un dor nepriceput îi rodea sufletul. Divizată în patru părți, opera cucerește și prin integritatea sa armonică.

 

–         Legenda pe teme sociale

În această subspecie am inclus „Plugul blestemat”, operă postumă, creată în 1888. E inspirată  de  viața contemporană, de răscoalele țărănești ce zguduiau țara. În calitate de oprimator și de hoț, care a venit cu plugul să taie pămînturile răzeșilor este zugrăvit chiar Vodă. Scena cu copilul pus în brazdă, în fața boilor, de o țărancă e zguduitoare e de zgiduitoare. Boii înjugați nu pășesc însă înainte. E o dovadă că Alecsandri iubea copii, și  considera că anume ei reprezentau dreptatea cea mare în împrejurări decisive. Legenda dispune de o atmosferă încordată, și este după cum cerea genul, depănată între realitate și miraculos. Sînt concentrate aici toate trăsăturile de gen ale legendei – specie perfectă și excelent mînuită de poet.

 

Poemul

Specia poemului era una dintre cele centrale la Alecsandri. A cultivat atît poemul liric, cît și cel epico-liric

 

–         Poemul liric

Poetul a scris 12 poeme lirice. Acestea sînt: „8 Mart”, „O noapte la țară”, „Veneția”, „Visul”, „Întoarcerea în țară”, „Dridri”, „Vis de poet”, „La Sevastopol”, „Moldova în1857”, „Marea Mediterană”, „Eroii de la Plevna”. Au o tematică diversă, judecînd fie și numai după titluri. În centru, peste tot stau retrăirile poetului în legătură cu pasiunile dragostei, cu diferite probleme cetățenești, de ordin patriotic, cu referire la starea de atunci a Moldovei. Sînt sentimentele unui devotat fiu al țării. Volumul fiecărui poem nu e mare, dar cu toate acestea poetul preferă să divizeze micile sale poeme în două-trei părți, uneori și mai multe. Lirismul poetului avea în poemele lirice posibilități de nuanțare și diversificare.

 

–         Poemul  epico – liric

Acestea se impart în istorice, mitologice, poeme legende. În total opt poeme.

–         Poemul istoric

În această subspecie se înscriu: „Banul Mărăcină”, „Dragoș”, „Peneș Curcanul”, „Frații Jderi”, „Coroana Vieții”. Subiectele în toate aceste piese nu sînt complicate, nu implică în acțiune mulți eroi. Aceștia însă sînt învăluiți de lirismul autorului. Am saparat acest grup de poeme de poemele-legendă pe teme istorice, foarte apropiate de acestea prin temă, dar cu o structură oarecum diferită. În poemele istorice autorul e mai fidel datelor, evenimentelor, fantezia-l ținută sub control, ele sînt să spunem așa realiste. De aici și deosebirile de poetică. Spre deosebire de pasteluri, în poeme Alecsandri manevrează mereu cu forma, adoptînd-o situației și momentul.

 

–         Poemul – legendă

E subspecia care i-a dat lui Alecsandri rezultatele cele mai impresionante. Poetul a topit într-un tot întreg trăsăturile poemului, cu cele ale legendei. Aici includem: „Dumbrava  Roșie”, „Dan, căpitan de plai” – scrise pe subiecte istorice și „Pohod na Sibir” –inspirat de tabloul pictorului polon Artur Grottger.

Dacă pentru „Dumbrava Roșie” sursa de inspirație putea fi Cronica lui Grigore Ureche, pentru „Dan, căpitan de plai” o asemenea sursă nu există. Ca și în alte locuri, scenele de luptă sînt zugrăvite de autor excelent, și-s lucrate în cheia eposului popular, în care un erou iese împotriva unei întregi armate tătărești. Patriotismul eroilor e sublim și cuceritor. Versul sună admirabil și aceasta datorită cuvintelor alese astfel ca să susțină mișcările, vaietele luptei, mînia, grozăvia luptei.

Alecsandri lucra minuțios la poemele sale, păstrînd statutul lor genurial, chiar în cazul cînd le încrucișa cu legenda.

 

Balada

În unele dintre poeziile bardului de la Mircești este menționat în subtitlu: baladă. Termenul a avut în secolul al XIX – lea, mai multe sfere de aplicare genologică. Poetul și-a numit  unele opere balade „Ștefan Vodă și codrul”, „Ștefan și Dunărea și Stroe Plopan”, deși în realitate ele nu țin de această specie. Ultima e un cîntec epic haiducesc, iar celelalte două sînt cîntece istorice. Operele care potrivit caracteristicilor pot fi incluse în specia baladă sînt 15: „Baba cloanța”, „Sora și hoțul”, „Crai nou”, „Maghiara”, „Altarul monastirii Putna”, „Andrii Popa”, „Groaza”,  „Ursiții”, „Strigoiul”, „Ceasul rău”, „Strunga”, „Biserica risipită”, „Hoțul și Domnița”, „Noaptea sfîntului Andrii”, „Soarele, vîntul și gerul”. Nici o piesă din această listă nu aparține tipului cult – toate sînt scrise pe teme populare. Deci caracterul popular formează una din trăsăturile principale ale fondului baladesc alecsandrian, cu tematică haiducească:(„Andrii Popa”, „Hoțul și domnița”), mitologică („Baba Cloanța” ), dar și  tematică legendară diferită, de caracter popular (toate celelalte). Altă trăsătură  o constituie caracterul legendar, amestecîndu-se într-un fel legenda cu balada. Un mijloc artistic frecvent în baladele lui Alecsandri e dialogul. Autorul prefer să dea cuvînt eroilor. Procedeul dinamizează și plasticizează acțiunea.

 

Elegia

Sînt opera în care poetul își plînge durerea. Elegiile pot fi clasificate în mai multe tipuri: erotice: „Steluța”, „Așteptarea”, „Adio”, „Pe mare”, „Ursita mea”; elegii-ode: „Maiorul Iancu Bran”, „Adio Moldovei”, „Strofe improvizate lui C.Rolla”; funebre: „La mormîntul lui Gr.Romalo”, „La moarrtea lui Cazimir”, „Umbrei lui Nicu Ghica”; elegii-meditații: „Pe malul mărei”, „Strofe scrise pe un părete”, „Ieri și astăzi”. Poetul n-a intenționat să aleagă o formă constant pentru elegiile sale – ele sînt diferite ca metru, strofe și măsura versului. Cu toate că a scris nu puține elegii, Alecsandri nu poate fi calificat însă ca poet elegiac: sentiment de tristețe ce denotă la el nu atît profunzime lirico-filosofică, cît duioșie și echilibru  sufletesc.

 

Doina

Termenul doină poate fi întîlnit la Alecsandri oriunde: în creația sa poetică, în diferite articole, în scrisori. Poazia de deschidere a culegerii „Doine și lăcrimioare” e întitulată  „Doina”. Poetul i se adresează doinei ca unei ființe vii căreia îi destăinuie că ar vrea să aibă o puiculiță. Poezia nu este însă o doină, așa cum a întitulat-o poetul, ci o poezie obișnuită scrisă în stil popular. Ea nu are un caracter elegiac, ci unul vesel, de voinicie. Altul e cazul poeziei „Doină”, ce deschide ciclul „Doine”, a colecției de poezii populare adunate de poet. Aceasta e o doină despre doină, autenticitatea popular a căreia nu poate fi pusă la îndoială.

Alecsandri dă în subpagină, după poezia „Doina”, scrisă în 1842, o notă în care încearcă definirea speciei: „Doina este cea mai vie expresie a sufletului românesc. Ea cuprinde simțirile sale de durere, de iubire și de dor. Melodia doinei este pentru cine o înțelege, plîngerea duioasă a patriei noastre după gloria sa trecută”[1, p.45]. Nu întîlnim însă toate aceste caracteristici enumerate de poet în poeziile care alcătuiesc volumul „Doine”.

 

Hora

Vasile Alecsandri a cultivat, pornind de la modelul popular, specia horei, pe care o amintea mereu în clasificările sale alături de doine. Sînt cîntece de dans și veselie. Potul a sris nouă cîntece de acest fel: „Hora”, „Hora unirii”, „Hora de la Plevna”, „Hora de la Grivița”, „Izvorul”, „Hora dobrogeană”, „Hora Ardealului”, „Hora lui Cuza –Vodă”, „Cireșile”, adaptîndu-le la tema zilei și la condițiile speciilor literare culte. Acestea au în comun metrul trohaic de patru picioare, rimele cu predilecție dispuse în mod împerecheat, caracterul vesel și intonația de strigătură.

Pe lîngă tonul gumeț, horele lui Alecsandri  conțin mult elan patriotic. Îmbinarea glumei cu sentimentul patriotic e un merit al lui Alecsandri, pentru că a scris poezii accesibile publicului larg.

 

Cîntecul

Talentul lui Alecsandri avea totul pentru specia cîntecului: cuvinte simple și aproape inimii, cantabilitate, măiestria împlinirii refrenului ,,cunoștința și mînuirea metricii populare, accesibiliatea conținutului. Poetul era preocupat nu doar de cîntecul românesc, ci și de cel al altor popoare (spaniol, sicilian).

Varietatea poate fi observată și în tematică: de dragoste, de glumă, bahice (e cîntat vinul), dar mai ales patriotice. Ceea ce îl preocupă în mod deosebit pe poet e varietatea strofică și ingeniozitatea refrenelor. Fiecare cîntec al lui Alecsandri conține o morală, mai mult sau mai puțin evidentă.

Alecsandri a scris și patru cîntece de lume. În „Dorul” e utilizată imaginea populară a dorului, în celelalte cîntece de lume – motivul durerii, cu imaginea inimii amărîte, a nenorocului și jalei. Am putea spune că sînt niște adevărate capodopere ale speciei.

Tot de specia cîntecului ține și serenada. Alecsandri a scris trei:„ Serenada”, „Viața ta”. Astfel, vorbim de Alecsandri ca despre un creator pasionat al cîntecului de diferite nuanțe tematice și structurale.

 

Poezia de album

E vorba de o specie destul de rară în poezia noastră. Probabil că mulți poeți cunoscuți, ținînd la numele lor, evitau să compună poezii – instantaneie la rugămințile damelor sau ale domnișoarelor în saloanele cărora erau oaspeți. Alecsandri nu evita de a lăsa autograful său în albumele solicitantelor. Astfel a scris 22 de astfel de poezii. Tradiția liricii de album vine de la poeții francezi din evul mediu, și după cum este cunoscut Alecsandri se lăsa cu plăcere influențat de tot ce era de origine franceză, e lesne de înțeles de ce poetul a scris un număr impresionant de poezii de album. Cu toate acestea nu cantitea e cea care în final contează cel mai mult, ci caliatatea, iar aici fantezia poetului a fost mai  săracă ca în oricare altă specie. Însă vina lui Alecsandri nu constă în aceea că le-a scris, ci că le-a publicat.

Diapazonul speciilor cultivate de Alecsndri e unul impunator, el a reușit nu doar să cultive aproape toate speciile existente la momentul respectiv, ci și să dea lumii specii noi și abordări diferite care au însemnat foarte mult pentru evoluția liricii românești. Alecsandri a încercat șă o aducă cît mai aproape de cea universală, și a reușit prin conferirea unui statut deosebit și printr-o abordare excepțională.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CAPITOLUL III. ELEMENTE CROMATICE ȘI MUZICALE ÎN LIRICA LUI VASILE ALECSANDRI

 

          III. 1. Natura – tărîm al perfecțiunii muzicii și culorii

Evoluția sentimentului naturii așa cum s-a manifestat în creația literară românească din secolul al XIX-lea, impune o analiză, fie și sumară a acestui fenomen impresionant prin varietatea manifestărilor sale, dar în același timp și prin unitatea lui. Identitatea de viziune nu înseamnă monotonie stilistică. Dacă literatura deceniilor V-VII, dominată de scriitori care gravitează în jurul celor două mari evenimente (revoluția de la 1848 și actul Unirii), este deosebit de unitară într-un anumit fel de a vedea, simți și chiar exprima natura (omogenitatea ei explicîndu-se în primul rînd prin subsumarea întregii generații, acelorași idealuri social-naționale, dar și estetice), atunci literatura ultimelor trei decenii, dominată de relizările unor mari personalități, exprimă viziuni diferite, fără a se depărta de o anumită înțelegere autohtonă a naturii, o confirmă  în cîteva din elementele ei fundamentale.

Virtuțile acestei viziuni, reflectînd un aspect al spiritualității poporului nostru, relevă nu doar individualitatea unei facturi psihice comune, ci implică o anumită geografie a teritoriului locuit de catre acesta. Oricît s-ar ocoli riscurile exagerării determinismului geografic, nu se poate contesta rolul principal (alături de acela al experiențelor istorice) pe care l-a avut perimetrul locuit sau peregrinate în nașterea și configurarea sentimentului naturii. Teritoriul în care s-a format și a viețuit poporul român, cu un relief caracterizat prin  proporționalitate, armonie și unitatea de geneză,va avea consecințe adînci, care se vor repercuta nu doar într-o anumită succesiune tematică a literaturii de inspirație naturistă, ci și într-un anumit mod de a o concepe.

Recunoscutul, adîncul atașament pentru rațiune, pentru măsură, specific spiritualității noastre, se resimte puternic în făurirea unei  viziunea românești a naturii. Imaginea muntelui, cîmpiei, apelor stau sub semnul măsurii, nu doar în ceea ce privește dimensiunile lor reale, ci și prin sentimentele pe care le determină.

„Adumbrite uneori nostalgic, peisajele patriei trezeau expatriaților din perioada pașoptistă ideea datorie față de solul natal. Semnificativ, primul program literar de sine stătător, cel al Daciei Literare, implică orientarea spre solul, istoria și obiceiurile autohtone. Referințele istorice sau legendare converg nu atît spre pitoresc, cît spre glorificarea tradiției eroice și edificarea valorilor constructive” [10, p.56]. Sentimentul naturii frumoase coexistă  astfel cu valorile psihofizice, dar și cu cele etice. De străveche obîrșie, transmis din timpuri imemorabile și întărit în urma experiențelor istorice ale poporului roman, sentimental comuniunii cu natura va determina o adevărată gamă afectivă, mult nuanțată și îmbogățită în cadrul prozei culte. Sentimentul solidarității, entuziasmul sau melancolia , nostalgia sau aspirația elevată, solitudinea contemplației sau dorința de integrare pînă la extincție și mai presus de toate acea specific – sinteză din românescul „dor” vor fi atribuite prin intropatie, în funcție de starea sufletească a omului, priveliștilor naturii.

„De la simplitatea naivă a raporturilor sentimentelor umane, la detaliile peisajului, procesul de convertire a naturii la temperatura morală a propriilor combustii interioare cunoaște o evoluție ascendentă”[21, p.68]. Natura nu mai e un simplu decor, mai mult sau mai puțin în consonanță cu umanitatea căreia îi servește drept cadru, pătrunzînd intens; pasiunea umană imprimă imaginii unele modificări determinate de însăși subiectivitatea afectelor umane.

Din punct de vedere al sugerării în opera de artă, literatura secolului trecut a pus bazele unui filon literar deosebit de vast și compex în numeroasele lui implicații. Dacă scriitori neutri  sau chiar refractari la interferențele literare ale naturii sînt foarte puțini, apar în schimb scriitori care se dedică în întregime acestui aspect. Atestăm la constituirea literară a unor motive naturiste: (muntele și cîmpia, marea, nocturnul, furtuna ș.a) precum și a unei adevărate  game ce marchează raporturile afective dintre om și natură. În configurarea unora dintre acestea, se reiau prototipurile lor din lirica folclorică, pe linia unei identități de viziune. Vechiul motiv al codrului din cîntecul popular se convertește în literatura cultă în acela al muntelui.

Permanentă, imaginea naturii, dincolo de relevarea laturii ei estetice consemnează un atașament particular față de peisajul patriei, de o măreție senină și o impresionantă varietate; este fondal și factor participant al unor experiențe cruciale ale propriei sale istorii.

Cel mai important scriitor român din prima jumătate a secolului al XIX-lea, Vasile Alecsandri, a reușit într-o carieră literară ce se întinde de-a lungul a cinci decenii, să împlinească programul Daciei Literare, impunîndu-se ca poet, dramaturg și prozator de real talent. Atitudinea poetului față de natură nu  este una contemplativă, ci practic –hedonică. Natura în cuprinsul unui an, iar în chip simbolic în cuprinsul unei vieți omenești,  se înfățișează sub două aspecte antitetice: unul stimulator al vitalității (vara –tinerețea), altul paralizant (iarna-bătrînețea). Poetul nu măsoară cu ochiul, ci cu criteriul practic. Iarna nu-i place, fiind că e ,,mult cumplită”. Atunci vin ,,nori grozavi”, ,,plini de geruri”,sau prevestitori de ,,aprigă  furtuna”. Stînd în casă Alecsandri visează venirea primaverii, apoi o ,,cadîna”, ,,frumoasă, albă, jună” cu ,,sînul dulce val”, zîne scăldîndu-se în faptul zilei. Atracția verii o face tocmai această posibilitate de a surprinde ,,vergine goale”, și lăsînd să se vadă ,,comori de tinerețe” [2, p.76].

În lirica alecsandrină, sentimentul naturii e mai frecvent  întîlnit, după cum era și de asteptat, în poezia de inspirație folclorică. Acestea reprezintă adevărate monumente în versuri ale naturii.

Între anii 1838-1840 în țările române s-au ivit interese deosebite pentru poezia  populară. Atît Pauleti –un modest cărturar sătesc din Transilvania, cît și Heliade –Rădulescu în Muntenia, sau Costache Negruzzi în Moldova, culeg poezii populare și le comentează, exprimînd idei în spiritul romantic al epocii. O fac însă accidental și nu sistemic. Dintre toți scriitorii de la 1848, doi se disting prin zel și activitate constantă, înfrățiți parcă prin iubirea de poezia populară: ei sînt Alecu Russo și Vasile Alecsandri. Ultimul o culege, o publică, o comentează, așezînd-o în mod deosebit, drept călăuză bogatei sale activități literare. În această privință avem o sumă apreciabilă de mărturii și documente.

Debutînd în proză cu bucăți memoralistice, scriitorul lasă să se vadă că în anii copilăriei a fost fermecat nu doar de basme, ci și de poezia populară, pe care a ascultat-o zisă de unii din cîntăreții de la curte. Mai tîrziu, ajuns la gloria literară, Alecsandri va spune despre poezia populară: „Ea a contribuit a mă face poet” [19, p.23].

Primele legături cu folclorul nu s-au destrămat, cum  ne-am putea închipui, în anii de studenție la Paris. Din potrivă, o colecție ca cea a lui Claude Fauriel „Chants populaires de la Grece moderne ” cu mare faimă în epocă, nu a făcut decît să sporească și mai mult curiozitatea poetului pentru poezia țării sale. Astfel, așează preocupările pentru poezia populară pe primul plan al vieții sale, deopotrivă ca scriitor și ca cetățean. El vede în locuitorii satelor nădejdea și viitorul patriei, iar în poezia lor – o bogată sursă de întinerire și înnoire a artei literare.

Descoperind poezia populară, Alecsandri își va descoperi însăși natura artei      sale. Ciclul ,,Doine” a venit ca o  reacție împotriva spiritului străin ce stăpînea lirica vremii. Poetul mărturisea: „Am scris atunci, sau mai bine zis am improvizat cele mai bune poezii ale mele: „Baba cloanța”, „Strunga”, „Doina”, „Hora” ș.a. și mi-am propus să las deoparte încercările mele de versificație franceză, pentru ca să urmez calea pe care mi-am deschis-o singur, în domeniul adevăratei poezii românești” [18, p.69]. Publicarea cîtorva din aceste poezii a provocat o mulțime de critici. În marile saloane ele erau numite „poezii de colibă”.

La Iași sau la Mircești, la Paris sau oriunde în altă parte, în perioada anilor 1842-1866, cînd apare întreaga colecție de poezii populare ale românilor,Vasile Alecsandri e mereu preocupat să le descopere și să le dea o formă definitivă cît mai strălucitoare. În multe scrisori adresate prietenilor vorbește cu căldură de  „această  întreprindere” care îi face atîta plăcere. La capătul a zece ani, o bună parte din munca depusă cu atîta zel de Alecsandri pentru  poezia populară o vede concretizată în cele două volumașe de „Balade”. În una dintre prefațe poetul își exprimă concepția sa față de „aceste pietre scumpe”, pentru care are o „sfîntă datorie de a le căuta și feri de noianul timpurilor” [10, p.86]. În aceeași ordine de idei Alecsandri nota: „Ceea ce le distinge întîi în modul cel mai favorabil de celelalte poezii ale literaturii noastre este naivitatea lor, lipsa de orice artificiu, de orice dispoziție forțată, simțămîntul natural ce le-a  inspirat, delicatețea expresiilor, originalitatea cuvintelor” [10, p.89]. Unii critici consideră că retușurile făcute de Alecsandri au avut tocmai  menirea de a le reda aceste calități pierdute de-a lungul timpul. Pentru Alecsandri poeziile populare sînt documente vechi ,dar în același timp vii și utile renașterii naționale. Culegătorul și comentatorul lor vroia să pună în fața  lumii europene vechimea unui popor care avea dreptul la libertate și independență.

Poezii ale naturii și ale trecutului îndepărtat, oglindind viața și caracterul poporului, poezia de inspirație folclorică a avut un mare rol la dezvoltarea literaturii ulterioare, servind drept model de renaștere națională și culturală. În viziunea lui Alecsandri, poezia populară: „cuprindea toate pornirile inimii și toate razele  geniului poporului înzestrat de natură cu o închipuire strălucită și cu o inimă simțitoare” [1, p.45]. Către sfîrșitul vieții, Alecsandri mărturisea: „… Sînt poet, aceasta am să o mulțumesc doar poporului românesc  din care m-am născut, și care cuprinde în sînul său o comoară nesecată de cea mai sublimă poezie” [15, p.76].

Vasile Alecsandri e poetul care a acordat atenția cuvenită poeziei populare. El a fost primul care a înțeles pe deplin însemnătatea ei pentru dezvoltarea poeziei culte: a înțeles că nu vom avea literatură națională studiind modul de scriere francez, italian și chiar latin și imitîndu-l, ci cultivînd propria poezie. Cu Alecsandri începe la noi adevărata renaștere a literaturii naționale, și este incomensurabil avîntul pe care l-a luat literatura națională română de la Alecsandri încoace.

Un alt tărîm liric în care natura își are o tratare și o abordare deosebită îl reprezintă pastelurile. Nu putem să nu menționăm aici aprecierile lui George Călinescu cu referire la pastelurile lui Vasile  Alecsandri: „După vîrsta de 40 de  ani, cînd începe să simtă mai cu tărie voluptatea trîndăviei, Alecsandri începe să dea prin Pasteluri o poezie nouă, în care tehnica picturală predomină. Luate în total Pastelurile reprezintă o lirică a liniștii, a fericirii rurale, un horaționism. Pentru întîia oară la noi se cîntă intimitatea, recluziunea poetului, meditația la masa de scris, fantomele desprinzîndu-se din fumul țigării în fața sobei.” [4, p.303].

Pastelurile au fost publicate in „Convorbiri literare” intre 1868-1869, fiind apreciate de Titu Maiorescu ca „un șir de poezii, cele mai multe lirice, de regula descrieri, cateva idile toate insuflețite de o simetrie așa de curată și de puternică a naturii, incît au devenit fară comparare cea mai mare podoabă a literaturii românești in general”.

Vasile Alecsandri realizează prin pastelurile sale o lirica a liniștii, a fericirii rurale, un calendar al spatiului si al timpului – iarna, toamna, primavara, vara, cu rezerve față de frig. Corespondența sentiment-natura este urmarită si subliniată de faptul că tabloul este aproape întotdeauna însuflețit de o prezență umană.

Pană la Alecsandri, întalnim elemente de pastel doar la  Georghe Asachi, Ioan Heliade-Rădulescu, Grigore Alexandrescu, în poezii de factură romantică, unde natura e zugravită în mod abstract, ca mijloc de a crea atmosfera de comunicare a unor anumite stari sufletești. Alecsandri dă individualitate peisajului, zugravindu-l cu farmecul lui specific.

Din cele aproximativ treizeci de poezii care intra in definitia acceptata a pastelului, scrise de Alecsandri se pot desprinde toate fazele anotimpurilor în lunca Mircestilor.

Alecsandri descria în pastelurile sale iarna în aspectul ei feeric, privind ninsoarea de la gura sobei. Tabloul unei nopti de iarna îi inspira poetului sentimente de admiratie în fața măreției și nemișcării naturii. Iarna este anotimpul amorțirii și al încremenirii. Maiestria picturala se gasește la apogeu în pastelurile de iarna. În poezia „Iarna”, Alecsandri deseneaza înfiorat, obiectiv și precis, cu o paleta săracă în culori, stînd la gura sobei și admirînd jocul fulgilor: „Din vazduh cumplita iarna cerne norii de zăpadă/  Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă; / Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi, / Răspîndind fiori de gheată pe ai țării umeri dalbi.”

În „Mezul iernei”, datorită gerului, natura s-a transformat complet, înghețul a cuprins pînă și astrele, orice urmă a vegetalului a dispărut, lăsînd totul pradă regnului mineral, solidificîndu-se sub aspectul oțelului, cristalinului, diamantului. Joasa temperatură usucă pădurea, prefăcînd totul in diamante. Gerul este „amar”, „cumplit”. Poetul are impresia că se afla într-un templu în care stelele sunt „făclii”, munții sînt „altare”, iar codrii sună ca o orgă atunci cand „crivațul” bate.

Primavara este anotimpul florilor și al păsărilor călătoare. Ea este întîmpinată cu entuziasm în poezii cum sunt: „Cucoarele”, „Dimineața”, „Tunetul”. Bucuria primaverii este pictată cu seninatate. În poezia „Dimineața”, ne sînt prezentați țăranii într-o dimineață de primavară făcînd pregătiri pentru muncile cîmpului: „Zorii de ziuă se revarsă peste vesela natură, / Prevestind un soare dulce cu lumină și caldură (….) / Muncitorii pe-a lor prispă dreg uneltele de munca / Pasarelele-și dreg glasul prin huceagul de sub lunca. / În gradini, pe cîmpi, pe dealuri, prin poiene și prin vii / Ard movili buruienoase, scoțînd fumuri cenuși”.  Primavara sunt ploi cu tunete. Sufletul poetului a vibrat la unison cu tunetul dintr-o zi de primavară, în poezia „Tunetul”: „Văzduhul bubuiește! … pămîntul dezmorțit / Cu mii și mii de glasuri semnalului răspunde, / Și de asprimea iernei simțindu-se ferit, / De-o nouă-ntinerire ferice se pătrunde”. Primavara lumina e mai caldă, pîraiele umflate curg iute șopotind, mugurii se văd îmbobocind, iar coloritul este redus la un fir de iarba verde sau la un galben gîndăcel.

Toamna este cîntată de Alecsandri in poezia „Sfîrșit de toamnă”. Aici este zugrăvit tabloul dezolant al naturii „despuiate” de podoabele ei, o natură ce duce dorul păsărilor călătoare: „Vesela verde cîmpie acu-i tristă, vestejită, / Lunca, batută de brumă, acum pare ruginită; / Frunzele-i cad, zbor în aer, și de crengi se dezlipesc, / Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc”.

În pastelul „Plugurile” sunt salutați țăranii care ies să are. Pentru întaia oara avem imaginea unui plugar destoinic, care apasă cu bărbație pe coarnele plugului. În timp ce țăranii ară, poetul moșier cutreiera cîmpurile.

În luna florilor, poetul caută „magica placere de parfum și de cîntare” a luncii din satul natal in poezia „Lunca din Mircesti”: „Căci în tine, luncă dragă, tot ce are suflet, grai, / Tot șoptește de iubire în frumoasa lună mai!”.

Alecsandri este un iubitor al liniștii rurale. Poezia „Malul Siretului” ni-l prezintă pe poet într-o ipostază romantică, așezat pe malul rîului, lasîndu-și privirea furată de valuri. Poetul privește „în faptul zilei” cum Siretul se înconvoaie pe sub sălcii ca un balaur. Dornic de liniște, avînd sentimentul trecerii iremediabile a timpului, Alecsandri privește apa care se tot duce încet la vale, odată cu propria sa viață. Peisajul prezentat este odihnitor, lipsit de freamăt, de zbucium launtric. Singurele elemente în mișcare sunt salcia pletoasă, și rațele sălbatice. Ultima strofă a poeziei aduce sentimentul trecerii ireversibile a timpului, schimbarea permanentă din natură: „Și gîndirea mea furată se tot duce-ncet la vale / Cu cel rău care-n veci curge, far-a se opri din cale”.

Stilul pastelurilor prezintă mai multe trăsături specifice, printre acestea ar trebui menționată plasticitatea imaginilor artistice care alcătuiesc, împreună, o viziune senină, calmă și grațioasă asupra naturii.

Contemplator al eternei naturi, situîndu-se între primii poeți ai Bărăganului, Alecsandri a intuit imensitatea, frumusețea acestui spațiu infinit.

Despre viziunea naturii la Alecsandri s-au  scris nenumărate lucrări. Nu putem să nu amintim aici de lucrarea lui Paul Cornea: „Pastelurile sau poezia naturii şi natura poeziei la Vasile Alecsandri”, în care autorul a evidenţiat noutatea de viziune a lui Alecsandri faţă de predecesorii săi Bolintineanu, Momuleanu, Bolliac, menţionînd că la ei: „natura nu e subiectul poeziei, ci metafora ei, adică un termen de relaţionare; în  centrul proiectului  liric nu stă realitatea exterioară a lumii, ci gîndul, emoţia sau fapta omenească, natura apare ca o dependenţă umană pentru că se constituie în raport cu un suflet care o preţuieşte sau repudiază, după înclinaţiile lui capricioase” [13, p.87]. Alecsandri a făcut altceva: „în loc de a fi o traducere retorică a ideilor, ca la atîţia scriitori precedenţi, la el senzaţia devine una  adevărată. Fiecare pastel se bazează pe un material concret de observaţie” [5, p.82]. Tot în această lucrare Cornea face referire la particularităţile  tehnice utilizate de Alecsandri: ”El nu e un pictor în ulei, un colorist, ci prin excelenţă un desenator. Lipsa de relief a epitetului şi anemia metaforei exprimă tocmai această inaptitudine pentru o culoare complicată. În schimb el surprinde conturul obiectelor pe care le redă cu o trăsătură fermă şi sesizează mişcările” [13, p.45]. În fond astea şi sunt trăsăturile pastelului ca gen.

Pastelul e menit să ne comunice doar impresia generală, contururile principale, fără a ne delecta cu semicontururi, sau jocuri de  lumină. Altfel n-ar fi pastel, ci pictură de şevalet. De aici şi simplitatea şi scurtimea formei. În cele duble sau triple autorul îşi permite întroducerea unui  mic subiect. Astfel, spre deosebire de forma mică, principală, unde puteau fi desenate două –trei laturi ale obiectului şi putea fi exprimat sentimentul autorului în legătură cu contemparea crîmpeiului de natură  zugrăvit, în formele mai mari („Concertul în luncă”, „Lunca la Mirceşti” , „Mandarinul” ş.a) avem tablouri mai ample, cuprinzînd amănunte, mişcări de la static la dinamic. La Alecsandi pastelul se dezvoltă în cadrele limitelor trasate de către poet. Menirea pastelului era în concepţia lui Alecsandri peisajul şi porteretul. Natura este privită de Alecsandri  cu admiraţie şi prezenită mereu o taină de care trebui sa te minunezi.

Pastelurile lui Alecsandri transfigurează un tablou de natură caracterizat prin solemnitate. Cele mai multe pasteluri subliniază peisajul iernii, anotimpul  preferat al poetului. Natura din poeziile lui Alecsandri este statică, închegată în segvențe generice. Sentimentul liric este în general unul de extaziere în fața naturii grandioase. Pastelurile lui Alecsandri transpun imagini ale naturii, create într-o notă solemnă. Poeziile transpun peisaje în imagini descriptive: „umeri dalbi”, „ca un roi de fluturi”, „soarele rotund și paled”. În general imaginea artistică a unui pastel e creată pe denotative plasticizante (cum sînt epitetele cromatice: albi, dalbi; comparațiile concretizatoare: „ca un roi de fluturi”.

Poeziile surprind natura de-a lungul celor patru anotimpuri, dar cele mai multe sînt pasteluri de iarnă. În general, eul liric e copleșit de frumusețea naturii și își exprimă fără rezerve admirația. „Miezul iernii” înfățișează un tablou de noapte feerică, de iarnă privită pe geam; „Balta” aduce o imagine animată de faună explozivă; „Malul Siretului” e un pastel despre o dimineață de vară, iar „Oaspeții primăverii” surprind imagini de primăvară timpurie. Pastelurile transfigurează un tablou de natură caracterizat prin solemnitate copleșitoare. „Miezul iernii” este una dintre poeziile reprezentative în acest sens, deoarece propune un tablou grav, al cărui amănunte sînt sintetizate în metafora sacralității (natura-templu): „Fumuri albe se ridică în văzduhul scînteios / Și pe ele se așează bolta cerului senină, / unde luna își aprinde farul tainic de lumină”.

Elementele peisajului evocă imaginea unui lăcaș îndumnezeit: munții par altare, copacii îmbrăcați în nea seamănă cu o orgă uriașă; aburii care se înalță la cer, creează impresia unor coloane. Solemnitatea imaginilor e conferită de neclintirea stranie a unui tablou de iarnă hiperbolizat, prin asocierea cu imaginea unui templu uriaș. Imaginile descriptive surprind aspecte generice: în poezia „Iarna” fulgii de nea sînt un „roi de fluturi albi”, țara poartă o „haină argintie”, copacii par „fantasme albe”, iar în pastelul „Miezul iernii”, zăpada e un „lanț de diamanturi”. Astfel de sintagme simple ,care evocă imagini ușor de reprezentat în minte, au intrat în conștiința generală ca emblemă a poeziilor lui Alecsandri. În toate pastelurile sale apar aspecte ilustrative pentru fiecare tip de peisaj.

Balta în pastelul cu același titlu, învăluită în aburii dimineții e animată de o faună surprinsă în atitudini tipice: „Șerpii lungi se-ncolacează sub a nuferilor floare / Rațele prin mușunoaie după trestii se ascund”; după cum în pastelul „Malul Siretului”, salcia pletoasă devine imaginea ilustrativă a luncii. Registrul imagistic alecsandrian e construit pe denotative plasticizante: preferința poetului întredptîndu-se către epitetul simplu, adeseori diminutival, ceea ce conferă un sentiment tonic, de optimism senin. Astfel, soarele e rotund, palid sau voios, salcia e pletoasă, viespea sprinteioară. În poezia „Balta”, Alecsandri alegorizează peisajul printr-o imagine a nunții: „Balta-n aburi se ascunde sub un val misterios /Așteptînd voiosul soare ca pe-un mire luminos”.

Fascinat de finețea peisajului, adeseori poetul subliniază stranietatea unei naturi cunoscute sau chiar banale, devenite pe neașteptate de nerecunoscut într-un moment al zilei sau prin schimbarea anotimpului. De exemplu, instalarea dimineții, invazia luminii deasupra apei întunecate îi revelează imagini magice, adeseori asociate cu figuri spectrale. Comparația aburilor nopții cu fantasme apare frecvent în poezia lui. Fantasma e o apariție misterioasă, incertă și fantastică, iar uneori repede clarificată, ca în pastelul „Miezul iernii”, unde fantasmatica siluetă amplificată de lumina lunii e a unui lup ce se alungă după prada-i spăimîntată. Pentru Alecsandri fantasmele sînt „blînde mistere crepusculare” (Negoițescu), ca în pastelul „Malul Siretului”: „Aburii ușori ai nopții ca fantasme se ridică / Răul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur / Ce în raza dimineții mișcă solzii lui de aur”. Peisajul straniu se definește aici prin simboluri mitice; comparația răului cu un balaur amplifică sensul hieraticei risipiri a nopții sub efectul razelor care se nasc. Răsăritul soarelui, moment misterios și fascinant se estompează sub efectul imaginilor tonice în care e surprins faptul zilei, cînd viața luncii pare ajunsă la apogeu.

În pastelul lui Alecsandri sentimentul naturii e în general unul de extaziere în fața naturii grandioase, exprimat exploziv și cu o admirație fără rezerve, ca în pastelul „Miezul iernii”: „O! tablou măreț fantastic…”; exclamația retorică subliniază aici relația pe care o statornicește eul liric cu realitatea transfigurată; e vorba de evadarea din postura de spectator, pe care Alecsandri o adoptă în raport cu natura sublimată. Tot așa, în pastelul „Sfîrșitul iernii”, poetul își exprimă bucuria participînd afectiv la transformările naturii: „O Doamne !Iat-un fluture ce prin văzduh se pierde / În cîmpul veșted, iată, un fir de iarbă verde”. Alteori copleșit de minunea peisajului, poetul se îndreaptă spre o stare contemplativă, dar meditația sa e scurtă sau reprimată, ca în finalul pastelului „Malul Siretului”: „Și gîndirea mea furată se tot duce-ncet la vale / Cu cel rău care-n veci curge, făr-a se opri din cale. / Lunca-n giuru-mi clocotește; o șopîrlă de smarald / Cată țintă lung la mine, părăsind nisipul cald”. Evidenta intenție de a medita asupra trecerii timpului, inoculată de imaginea răului care-n veci curge, nu este întrerupă de neașteptata apariție a șopîrlei, ci de viața însăși care clocotește, se supune trecerii și devenirii. Dar cînd își formulează cugetări, sînt scurte și sentențioase: „Sfînta muncă de la țară, izvor sacru de rodire / Tu legi omul cu pămînul într-o sfîntă înfrățire”.

Pastelurile lui Alecsandri inoculează un sentiment de tihnă și bucurie de a trăi prin imagini de evocare a simplității naturii. Pe tehnica mai liberă a pastelului pictural s-a grafat la Alecsadri două surprinzătoare trăsături de afinitate cu arta și poezia extrem-orientală. Este atît instantaneul sugestiv, alcătuit spontan din componente detașate, nelegate între ele, cît și radiația adesea colorată a unor corpuri asupra altor corpuri. Iarna rămîne pentru Alecsandri un cîmp imens de asociații și senzații. Pe plan vizual ne întîmpină orizonturi mari, toate nuanțele livide ale cerului, cînd de oțel, cînd de plumb, cînd de opal. Pîcla deasă, promoroaca, soarele palid, norii negri încărcați de geruri, luna ca o icoană de agrint, sînt imagini care deșteaptă asociații teribile și sublime de refugiu.

Spre deosebire de predecesori, la Alecsandri  natura nu mai e privită ca un loc de refugiu, ea nu e doar un spațiu; la el natura devine personaj, tratat de către poet cu multă seriozitate, și ridicat uneori pe o treaptă mult mai superioară omului, el neputînd exista în afara universului creat de natura.

 

III. 2. Cromatica peisajului alecsandrin

Culoarea  este frecventă oriunde în poezia lui Alecsandri. Nu întîlnim poezie în care să nu fie prezentă fie și o singură culoare, care dă o vitalitate deosebită poeziei. Poeziile care însă abundă în elemente cromatice sînt pastelurile. Aici culoarea e la ea acasă, mai mult, culoarea e cea care compune pastelul, pentru că fără de culoare pastelul nu ar mai fi fost pastel, iar Alecsandri nu ar mai fi avut meritul de a fi inventat una din cele mai expresive specii ale genului liric. Să urmărim frecvența acestora în volumul întîi de poezii: „Scumpa alba lacrimioara”, „negri nori” („O noapte la Alhambra”); „cimpul înnegrit”, („Frumoasa juna”), „sînge negru”, „albastru cer”, „neagra întunecime”, „lacuri de smarald”, „alba luna” („Serile la Mircesti”); „vesela verde cîmpie”, „nouri negri”( „Sfîrșit de toamnă”); „Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi / Răspîndind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi”, „zale argintie”, „Tot e alb pe cîmp, pe dealuri, imprejur in departare / Ca fantasme albe plopii inspirați se pierd în zare”, „Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum” („Iarna”); „neagra luncă”, „val alb de promoroaca” („Gerul”); „valuri albe” („Viscolul”); „urme albe”, „cîmpia înălbită”, „fulgi albi, răcoritori” („Sania”); „fumuri albe” („Miezul iernii”); „neagra lună”, „lumea albă” ( „La gura sobei”); „Sus pe culme bradul verde”, „Sub zapada albicioasa”, „corbul negru” ( „Bradul”); „S-a dus zapada alba”, „Fir de iarba verde”(2) („Sfîrșitul iernii”); „În fund, pe cer albastru”, „La răsărit sub soare, un negru punct s-arata” („Oaspeții primăverii)”; „un cumplit negru popor” („Cucoarele”); „ochi roș de balaur”, „timpuri negre” („Noaptea”); „orizontul aurit”, „cîmpul înverzit” („Dimineața”); „lanul lung si verde”, „nouri albi” („Tunelul”); „viorele albăstrii” („Florile”); „casuțele-nalbite”, „verde plai”, „români cu fețe dalbe”, „Românce cu ochi negri și cu ștergare albe” („Paștele”); „negre dungi” („Plugurile”); „umeri albi” („Rodica”); „verdeață drăgălașă”, „Cîmpul via sa verdeță”, „fir de argint”, „sîn alb de lăcrimioare” („Lunca din Mircești”); „malu-i verde” ( „Malul Siretului”); „albastrul cer senin”, „raza aurie”, „albe naluciri”, „cetatea verde”, „rotunzi si albiori” („Flori de nufăr”); „strainatatea neagra”, „văpaia albastrie”, „miezul nopții dalbe”, „sînuri albe”, „Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume” („Concertul in lunca”); „Pe cîmpia rourată pasul lasă urmă verde”, „frunza argintie” („Vînatorul”); „Le depune pe șoptire lîngă albele-i picioare” („Puntea”); „Ceru-n zare se roșește”, „o cofiță albă”, „rumena-i guriță” („Balta”); „galbîn rîu”, („Secerișul”); „dungi negre”, „umbra pare verde”, („Cositul”); „Nici armura cioplită, albimea ta nu-ntrece” („Portret”); „negru munte” („Pe coastele Calabriei”); „marmura-aurie”, „nălțimea azurie”, „șiragul de alb mărgăritar” („Linda-Raia”); „rîu albiu de stele”, „o stea albastră cade / Tragînd pe plaiul negru o brazdă argintie” („Calea Robilor”); „un cal gălbiu ca porumbul, aurit la foc de soare”, „Altul negru ca păcatul”, „lumea albă”, „alb ca un mărgăritar” („Buchet”); „coada-i de par negru”, „monștri albi de fildeș”, „colnice-nverzitoare”, „Iat-o joncă aurită pe albastrul apei line” („Mandarinul”); „Chioscuri albe”, „Papagali roși, verzi si galbeni, iubitori de dezmierdări / Prin zăbrele aurite zbor chemati de glasuri dalbe”, „Și pe buze rumeoare, cuib voios de sărutari / Ei culeg zîmbire divine, ei culeg migdale albe”, „crep gălbin”, „benghi negru” („Pastel chinez”); „Cu iarba-i mohorîta, cu negrul ei pămînt”, „bolta albăstrie”, „colnicul rotund, verde”, („Baraganul”); „voinici cu negre plete” („Vîntul”); „dismierdînd albul lor sîn” („Stelele”); „a Asiei verzi maluri”; „Ca un balaur verde în lupte ostenit”; „luna … cu fața sa bălaie” („Bosforul”).

Volumul doi conține doar patru  pasteluri, în care elementele cromatice sînt urmatoarele: „dalba veselie”, „iarba-i verde și frumoasă”, „raze argintii”, „cămașa albă”, „ochii săi căprii” („Toamna țesatoare”); „În negrul sîn al marelui Canal”, „Trec albe frunți cu flori si brațe dalbe / Trec negi ochi cu foc și sînuri albe”, „înger alb” (2), „albele zori” („Palatul Loredano”). „Fața-n albul unui crin”; „verde șes” („Margarita”); „albe lăcrimioare” („Miezul iernii”).

Dacă în pasteluri rolul culorilor e de a da expresivitate, atunci în legende culoarea are menirea de a duce cititorul pe un tărîm imaginar, îl fac pe acesta să se detașeze de realitate și să se apropie cît mai mult de un spațiul legendar. În legende predomină culorile tari, țipătoare, ca negrul, roșul ș.a.: „Ca singe ros de taur”, „Limbi de pară albastrele” („Muntele de foc”); „boi albi falcienești”, „Neagra umbră sa întins”, „visuri negre, visuri albe”, „cerul înegrit”, „a zilei albă rază”, „cîmp lung, înverzit” („Visul lui Petru Rareș”); „cal alb”, „poienele negre”, „apa se roșește” , „zborul albului fugar”, („Calul cardinalului Bathori”); „Se văd turme – albind pe coaste / Colo-n crîngul ce-nverzește („Legenda de la Dorna”); „pădure verde”, „luna giulgiuește cu alba ei zăpadă”, „negre peșteri”, „pletele cărunte”, „roși jăratici”, „albe oseminte”, „demoni roșii”, „negre cimitire”, „negru întuneric”, „pădurea-ntreagă arde cu negrele-i păcate”, „A ta cenușă piară în vînt și negară fie”, „Trec nori de gînduri negri”, „Sprincenele lui albe”, „neagra buturugă”, „vesela verdeață”, „floare albă”, „poame roșii” („Grui-Sînger”); „raza argintie”, „Ea are-o față albă de flori de lacrimioare / Și ochi cerești albastri ca floarea de cicoare / Și-un păr ce strălucește pe fruntea sa bălaie”, „cîmpul verde”, „tainic saltă luciri de forme albe / Comori atrăgătoare ca visurile dalbe”, „rai alb de fericire”, „Venit-au Roșul, craiul înaltelor lungi plaiuri / Și albul ce domnește pe douazeci de raiuri / Cu lacrimi i se umple albaștrii ochi frumoși”, „Pe cînd lumina-i sură”, „și mișcă-n vălurele precum o apă verde”, „O vale înverzita ce se unește-n zare / Cu   albastra, zgomotoasa, clocotitoarea mare”, „al mării verde mal”, „Plutind sub cer albastru pe-a mării albăstrime”, „Ah! unde mii vederea din dalba tinerețe / Amar de cine are pe ochi un negru nor / La noapte voi așterne în patu-i albe flori” („Legenda ciocirliei”); „albele potire”, „Pe maluri verzi”, „suflet alb și tînăr”; „La glas de siezi negri”, „fluviu argintiu”, „Dar tronu-i nalt aruncă o umbră neagră, lungă”, „negru șarpe”, „Grădina pudruită de-o pulbere argintie”, „În Asia ș-Europa, pe verzile lor maluri / S-acopăr cu ghirlande de flacara-argintie / Se par căzînd din ceruri cununi de stele albe”, „sînuri albe”, „dalbe frescuri”, „cupe aurite”, „strugur dalb”, „slab șovăind, nemernic și galbîn pe obraz”, „Adusă-n astă noapte de negrul meu chizlar”, „bucăți de carne alba” („Muzad Gazi sultanul si Becri Mustafa”); „Pe obrazu-i s-au roșit”, „mergeți vesel prin verdeață” („Poiana fermecatoare”).

În legendele istorice sînt prezentate plaiuri mioritice: munții, cîmpiile. Iată de ce culoarea cea mai frecventă aici e verdele, care simbolizează regenerarea vieții naturii, dar și a omului: „Frunză verde de alună”, „Frunză verde stejărel” ( „Hoțul si domnița”); „dalba dimineață”, „alb flutur, zîmbind dulce / pe-un alb și dulce crin”, „luna pudruită cu alba promoroacă”, „e totul alb, fantastic”, „Ascunsă-n haine albe, cu lungi și albe poale”, „lunca argintie”, „alba mîna” ( „Ana doamna”); „Călăii roși de sînge”, „barba atît de albă”, „negru gînd”, „zare roșă” ( „Hodja Murad –Pasa”);  „Ca o fantasmă neagră, ce da înfiorare”, „Și valurile negre de-a lungul lui Bosfor”, „neagra-ntunecime” („Garda Saraiului”); „Noaptea albă” (2), „cîmpul alb și lat albește / Alba lună sus lucește”, „corbi negri”, „barba argintie” ( „Noaptea alba”); „cîmpiile albite”, „frunză verde drăgălașă”, „mîndră alba ,scump odor”, „o ghirlanda înverzită” („Vîntul de la miază-zi”); „sub zarea albăstrie, cu-a ei comoară verde”, „Cînd cerul se ascunde în neagra-nvelitoare”, „Dar iarba îi raspunde pe cîmp îngălbinind” ( „Ghioaga lui Briar”); „ochii roși”, „Iarna are-o față albă”, „Ca ștergarul alb de in”, „Par luciu de argint” („Prier și fata iernii”).

Legenda mitologică creează o  atmosferă feerică, sombră, una apăsătoare  care ne duce cu gîndul în illo-tempore „Tot ce-i verde inflorit”, „plai reînverzit”, „de corbi negri, negru sol”, „pînă-n fund la Mărul – Roș” („Zilele babii”). O atmosferă asemănătoare o întîlnim și în legendele – basm: „Albă ca o lăcrimioară”, „Ochișorii săi căprii”, „Fața albă își spăla”, „Mult ești dalbă și frumoasă”, „Cu stelută albă-n frunte”, „Frunză verde de sulcină”, „O grădină cu flori albe”, „ca o porunbiță albă”, „aurita dălbioară”, „cu nori negri se-nveleau / Frunzele-și îngălbineau”, „Frunză verde viorele”, „Un nor negru ca un zmeu / Ce venea, venea mereu”, „Aripi negre întinzînd”, „Marioara-ngălbenea”, „Caci deodată negrul zmeu”, „Frunză verde lăcrimioară”, „Neagră e străinătatea” („Marioara, Florioara”), „mărgăritare albe”(2), „dalbe flori din răsărit”, „fire aurite (6), „cîmpul de verdeață”, „cosițe aurite”, „Ce mîna pe verde plai”, „lungi fire aurite”, „floricele dalbe”, „C-au venit doi îngerei / În veșminte albe / Îngerei colindători / cînd zorile-s albe / Și v-aduc pe aripioare / Floricele dalbe / Roua sfînată-nvietoare / și cunune albe”, „Vai de codrul care-și piede freamatul și frunza verde”, „leagăn alb”, „alba luna” („Înșiră-te margarite”) „albul unui crin”, „dalba de rochiță”. „Ce atinge iarba verde cu albelei poale”, „părul tău, lung, negru”; „alba lui (chipul) splendoare”; „verde laur”; „raza argintie”; „albe șiruri de rouă lucitoare”; „dalba feerie”; „Lăsînd să se albească prin valul de cristal”; „dalba împărăteasă”.

În ode culorile încearcă să accentueze cumva însemnătatea momentului, oferindu-le nu doar o notă de importanță, ci și una de trăinicie: „dalba vitejie”; „neagra umbră” („Dezrobirea țiganilor”); „negre unde” („Odă către Bahlui”).

Rolul  culorilor în poeme  este acela de a încadra cît mai mult cititorul în atmosfera acestora  și de a accentua spațiul în care ele se desfășoară. „Trei fecioare albe” („Visul”); „murgul meu cel alb”, „lăsau urme negre pe omătul alb” („Întoarcerea în țară); „ca un dalb de luna” („Dridri”); „Pe cerul alb”, „giulgi de albă ceată”, „negru sîn” („La Sevastopol”); „alb înger”, „frunte albă”, „viața neagră” („Emmi”); „întindere albăstrie”, „negra-ți tulburare”, „orizont albind”, „înger alb” („Marea Mediterană”); „Și-n cer parfumul florilor dalbe / Plutea cu lucirea steluțelor albe”; „Ca o cîmpie verde” („8 Mart”).

În poeme  epico-lirice întîlnim următoarele elemente cromatice: „Pe luciul lin al mării, în care alba lună” („Venetia”); „cu a zilei albăstrime”, „Ah! mult frumoasa, alba ființă”, „vin să culeg sub alba lună”, „Precum într-o furtună doi mari și negri nori”, „marea albăstrie” („Coroana vieții”).

Poeme  istorice conțin elemente cromatice în versurile: „A Dunării verzi maluri” („Banul mărăcină”); „Fiară blîndă … cu steluță albă-n frunte”, „Poiana înverzită”, „alba copiliță”, „valea înverzită” („Dragoș”); „Dar vai de-a lumii neagră stea” („Peneș Curcanul”); „E ger, e întuneric. Nori negri duși de vînt”, „lumina roșă”, „Frumos e să-neapară, cît albul din poveste”, „Urît, frumos, alb, negru”  („Fratii Jderi”); „Cel viteaz era călare pe-un cal alb în nemișcare”; „Se ivește un negru nor”; „Soarele își schimbă locul! / Și apune roș ca focul”; „sub neagra sa aripă„ („Santinela romană”).

În poemele – legendă sunt prezente următoarele elemente cromatice:„Dumbrava roșie”, „troiene albe”, „barba albă”, „încălțăminte roșii de piele de Maroc”, „neagra întunecime”, „omul verde”; „umbra neagră”; „dulamă de roș postav”; „roși jăratici”; „mușchiul verde”; „Valea Albă”; „dumbrăvioara verde”; „cerul negru”; „se întinde un roș sînge”; „soare roș”; „viteaz cu părul sur”, „ochii roșii”, „braț verde”; „barba albă”; „paloșe albe”; „pe un șes întins și galbăn”; „cal negru”; „brazdă neagră”; „pămîntul negru” („Dumbrava roșie”); „cîmpul alb” („Pohod na Sybir”); „verde-i tinereți”, „munții albi ca dînsul”, „dalba-i vitejie”, „ochii roși”, „mantii lungi și albe”, „Un voinicel în floare, pe-un alb fugar călare”, „șarpe negru”, „stejarul verde”, „pelița lui albă”, „murgul alb de spume”, „orizonul negru”, „e roșie luna”, „Luciri de arme crunte pătate roș cu sînge”, „Ursan năval s-aruncă în neagra tătărime”, „Dar iata din pustiuri un alb vîrtej că vine”, „E Fulga ce apare ca o fantasmă albă”, „șalul verde”, „Rușinea-i o rugină pe-o armă de viteaz / Un verme ce mănîncă albeața din obraz”, „Alb am trait un secol pe plaiul strămoșesc / Și vreau cu albă față senin să ma sfîrșesc”, „Mormîntul meu sa fie curat și alb ca mine”, „îți pleacă fruntea albă”, „Avînd o viață albă în timpul tinereții / Și albă ca zăpada în iarna bătrîneții” („Dan, capitan de plai”).

În balade culorile accentuează cadrul și conferă o dublă însemnătate personajelor: „luna cea balaie”, „fața lunei înalbită” („Baba Cloanța”); „hai cu mine-n codrul verde”, „Lasa tot, neagra chilie” („Sora si hoțul”)”, „Părul său negru, ca norii de ploaie”, „Cu naframă albă”, „Iată că-n valea cea întunecată” („Crai-Nou”), „Pe-un cal alb ne-ncălecat”, „Lînga malul alb de spume” („Maghiara”), „Pe-a lor lungi și negre plete”, „Se coboară o neagră țurcă” („Altarul monastirii Putna”), „Un cal alb” („Andrii popa”), „galbîn ca făclia de galbina ceară”, „Pe-un cal alb ca iarna” („Groza”), „Cele umbre bălăioare”. „Albe ca floarea de crin” („Ursiții”), „Un cal alb (2) („Strigoiul”), „Iar pe-o culme verde”, „albe lacrimioare” („Ceasul rău”); „Lîngă-a Bistriței verzi maluri”, „Șiruri albe de români”, „flacăi cu negre plete”, „Aripi negre întinzînd” („Biserica risipită”).

În elegii distingem următoarele elemente cromatice: „Tu care ești piedută în neagra veșnicie”, „Frumoasa îngerelă cu albe aripioare” („Steluța”), „pe malul mării de spume albite” („Așteptarea”), „neagra ceată” („Pe mare”), „verde plai” („Ursita mea”), „întinsul negru”, „cer albastru” („Pe malul mărei”), „pe o noapte întunecoasă, neagra depărtare”, „malul înverzit” („La moartea lui P.Cazimir”), „negru nor” („Strofe scrise pe un părete”), „Ieri pamîntul era verde / Azi pămîntul e-nalbit / Și prin negură se pierde / Soarele îngălbenit”, „Omul verde și-nflorit” („Ieri și astăzi”), „verdeața vie” („Strofe închinate lui C. Rolla”).

Cîntecele aduc adesea în prim plan natura, în mod deosebit codrul. Iată de ce acestea abundă în verde: „Român verde ca stejarul”, „Pe-al meu șoim albit de spume” („Cintic ostasesc”), „portocale albe” („Cintec Sicilian”), „Frunză verde de scumpie” (2), „Frunză verde de cicoare”, „Frunză verde de sulcină”, „Frunză vrede de fetică” („Cinticul lui Noe Junior”).

Poezie de album se referă în general la toate aspectele vieții, așa încît întîlnim aici toate nuanțele cromatice existente: „Cîmpul verde și-nflorit”, „Lacrimi albe de pe flori”, „Copila dalbă”, „Culegi roua dulce, albă” („Crinul”), „pungulița dalba”, „o mînă mică albă” („Pe albumul doamnei Aglae Rosseti”), „lipea pe geamuri albele-i flori”, „cerul negru” („Pe albumul domnisoarei Florescu”), „negri nori” („Pe albumul doamei Z.”), „S-anini pe-ai tăi umeri albastra lui haină”, „doi albi îngeri”, „negru vînt de jale” („Pe albumul unei copilite pariziene”), „copilița albă”, „copilă albă”, „frunte albă” („Pe albumul domnisoarei X”); „ființă albă”; „alba ta lumină”; „fantasme albe de iubire” („Pe albumul domnișoarei X”); „De-a naramzei albe flori” („Adevărul și minciuna”).

Poezia patriotică încorporează următoarele elemente cromatice: ,,Priviți pe cele dealuri, înalte, înverzite / Adie boarea dulce din verzile cîmpii” („Păstorii și plugarii”); „se-ntinde pe-al tău soare un doliu, roș de sînge” („Eroii de la Plevna”); „Cu verzi lauri de mărire” („N. Bălcescu murind”);  „secoli negri de durere („Anul1855”); „în ceruri dalbe lumine” („Cîntice și sărutări”); „Cît erai atunci de albă și frumoasă” („1 Mai”); „negura trecutului” („Imn lui Ștefan cel Mare”); „Cîmpu-i verde”(„Erin”); „Să-nverzescă”; „prin Alpiile albăstrii”; „verde mal” („Poetului Mistral”): „verzi maluri” („Ronsard la Tuluza”); „Pe-ale sale brațe albe”; „și-n orizon pe albastra mare”; „cununi verzi” („Domnului Louise Roumieux”); „albă, frumoasă, încîntătoare” („Pe un mormînt”); „alb mărgăritar”; „lebede argintii” („Pe albumul princesei Maria Știrbei”); „ceruri azurii”; „nouri argintii, verzi insule”; „doi ochi mari, negri”, „negri sori” („Pe albumul Dnei V. Boierescu”); „lunca devenit-a albă” („Pe albumul domnișoarei Esmeralda Cretzeanu”); „albastrul cer vecin” („La signal de Reveil”); „Sub vaste albastre larguri”; „dalbul palat” („Podul”); „grauri negri stau la pradă” („Cireșile”); „În Cișmegiu verde” („Puii cloștii”); „raze aurie” („Versuri scrise pe un pergament pentru Ischia”); „Sub cerul lin albastru; poiana verde”; „neagra frămîntare”; „a tale zori sînt dalbe”; „frunte albă”; „păr alb”; „giulgiu alb”; „verdeață dragă”; „fulgii albi”; „cojoc alb”; „iarba-ți verde”; „zarea neagră”; „Într-a pămîntului verdeață / Prin frunzele de verde smalt / Privesc pe-albastrul cer înalt” („Domnului și doamnei Jaqeus Lahovary”); „luna saltă-ngălbenită”; „ochii roși țintiți la lună”; „nouri vineți se adună”; („Zimbrul și vulpea”); „Pala-i roș văpsită” („La Palestro”); „Sînteți fragede și albe; albe mărgăritărele” („Lăcrimioare”); „Cu flori galbene-n cosiță / Cu flor roșii pe guriță; negru ca păcatul greu” („Doina”); „verde mal” („Gondoleta”); „albă păsărică” („Păsărica”); „Pala-i roș văpsită pînă la genunchi”; „Dalbă cîntare de privighetoare” („La Magestra”); „dalbă cîntare” („La poeții români”); „Ca cerul albastru privit printre nori”; „Cată să pună pe albul ei sîn” („Lacul de Como”); „iarba cea verzie” („Moara de vînt”); „un vulpoi cu plete sure” („Lupul și momița”); „cuib de păsărele albe, sprintenele” („Bucovina”); „munți cu fruntea albă”; „balaur verde”; „lucind sub soarele gălbui”; „urși cu neagră blană”; „codrul verde” („Soarele, vîntul și cerul”); „Am întins verde covor / Pentru albele-I picioare”; „Fantasmă  albă” (2); „albastre flăcări” („Mărgărinta din Duncel”).

Poeziile de dragoste conține mai puține elemente cromatice. Acestea sînt: ,,Va alunga din ochi-ți orice negri nori” („Despărțirea”); „Sub alba-ți aripioară”; „megri de-ntinde verzi covoare” („Dulce înger”); „Ridică valul negru, ce-acoperă-a ta față” („O seară la Lido”); „un negru balaur” („Făt –Logofăt” ); „de copilă mîndră albă” („Sburătorul” ); „Albe rotunde, două aripioare”; „Tu fregi roși de prin pășună / Eu crin alb pe sînul tău”; „Ici în lunca înverită” („Cinel –Cinel”); „primăvara cea verzie cu cosiță aurie” („Dor de călătorie”.).

Poezia- portret include cromatismele: „glasul argintiu”; „orizontul albăstriu”; „albe comori”; „negrul păr”; „albu-i sîn” („Tînăra creolă”).

Romanța face trimitere la o singură culoare: „dalbă stelișoară” („Romanța”).

Hora spre deosebire de romanță cuprinde doar culoarea neagră: „Cît e negru, cît e soare” („Hora de la Plevna”); „Marea neagră se-negrește” („Hora Dobrogeană”).

La fel și epistola face referire la negru: „al nopții negru nume” („Epistola generalului Florescu”).

Vasile Alecsandri este un poet decorativ. Peisajele lui sunt convenţionale, stilizate, prinzînd contur prin forţa sugestivă a epitetului ornant şi cromatic. Universul poetic al Pastelurilor sale este străbătut de euforie vitală şi optimism cosmic, de armonie şi echilibru: „Sus pe culme bradul verde / Sub zăpada albicioasă / Printre negură se pierde / Ca o fantasmă geroasă.” (,,Bradul”); „Toţi, privindu-i de departe, par că-noată-n galben râu” (,,Secerişul”); „Jos pe la tulpini, la umbră, fluturii, flori zburătoare, / Se-ndrăgesc în părechere pe sîn alb de lăcrimioare” (,,Lunca din Mirceşti”) etc.

Culoarea alb, cea mai frecvent utilizată la Vasile Alecsandri, reprezintă curățenia, puritatea și liniștea. În poeziile lui albul are funcţie plastică, fiind element esenţial de plăsmuire a peisajului hibernal: „Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi, / Răspîndind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi”; ,,Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară”; ,,Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare, / Ca fantasme albe plopii înşiraţi se pierd în zare”; ,,Se văd satele pierdute sub clăbuci albii de fum.” (,,Iarna”); „Răpind sania uşoară care lasă urme albe”;  ,,Ea te stropeşte cu fulgi albi răcoritori.” (,,Sania”)etc. Alecsandri fiind poetul care a valorificat și prelucrat poeziile populare ale românilor, chiar și în celelalte poezii ale sale, nu s-a depărtat de limba populară. Iată de ce întîlnim în poeziile lui forma populară a adejectivului alb: dalb. Eat cîteva exemple: „dalbul palat” („Podul”); „dalba dimineață” („Ana Doamna”); „dalba de rochiță” , „dalba feerie” („Legenda rîndunicăi”); „miezul nopții dalbe” („Concertul în luncă”) ș.a. Această utilizare intenționată are două motive. Primul e păstrarea rimei sau ritmului pentru unele poezii, iar cel de-al doilea motiv și cel mai important după părerea noastră e păstrarea specificului național al poporului roman.

Alături de alb este inevitabil locul lui negru, care semnifică sobrietate, regres și chiar moarte: „voinici cu negre plete” („Visurile”); „corbul negru”; „neagra luncă” („Ceasul rău”); „ neagra chilie”; „Părul său negru ca norii de ploaie” („Vîntul”).

În simbolistica generală, verdele înseamnă linişte, tinereţe, speranţă sau refugiu, fiind primordial, însemnul vegetalului. Este simbol al regenerării materiei vegetale, adică un nou început: „S-a dus zăpada albă de pe întinsul ţării, / În câmpul veşted iată un fir de iarbă verde / Un fir de iarbă verde, o rază-ncălzitoare” (,,Sfârşitul iernii”). Culoare tonică, verdele odihneşte ochiul: „Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez pe malul verde / Şi privesc cum apa curge” (,,Malul Siretului”).

Galbenul simbolizează lumina, căldura, fertilitatea, dar și invidia sau gelozia. Galbenul auriu are conotații divine. Alecsandri utilizează toată gama de nuanțe de galben, în exprimarea sugestivă a cîmpului selenar, dar și în descrierea diverselor peisaje de natură: „cosițe aurite”, „lungi fire aurite” („Înșiră-te mărgărite”); „zare argintie” („Concertul în luncă”); „galbîr rîu” („Secerișul”); „Mărioara îngălbenea” („Mărioara, Florioara”).

Acestea sînt culorile care apar cel mai frecvent în poeziile lui Vasile Alecsandri, ele sînt cele care ajută la conturarea universului cromatic alecsandrian, oferind o notă de autenticitate creaței acestuia; o apropiere de realitatea înconjurătoare. Culorile încălzesc ochiul prin diversitatea lor și mintea prin puterea de a reda pînă în cele mai mici detalii un colț de natură de o frumusețe de neuitat.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

III. 3. Armonia și echilibrul universului liric

Dintre toți poeții de la 1948 Alecsandri e cel  care marchează întreaga epocă pașoptistă prin prezența sa, prin multilateralitatea preocupărilor, dar și prin valoarea speciilor pe care le abordează. Poezia lui rămîne un monument prețios, făcut într-o limbă la care s-a lucrat cu talent și rîvnă, aproape 50 ani, prin neîncetate șlefuiri și perfecționări. Astfel prin sîrguința lui s-a pregătit tot instrumentarul expresiei de la care avea să pornească ulterior Eminescu.

Prefața lui Alecsandri la culegerea sa de poezii populare din 1852 sugerează concepția poetului asupra cîntecului popular românesc: ,,De-l muncește dorul, de-l cuprinde veselia, de-l minunează vreo faptă măreață, el își cîntă durerile și mulțămirile, își cîntă eroii, își cîntă istoria și astfel sufletul său e un izvor nesfîrșit de frumoasă poezie. Nimic nu poate fi mai interesant decît a studia caracterul acestui popor în cuprinsul cîntecelor sale, căci ele conțin  toate pornirile inimii și toate razele geniului său” [1, p.54].

Încă o dată, ni se oferă prilejul de a susţine că Alecsandri a fost un necunoscut muzician profesionist, nu doar  un genial poet şi scriitor, ci şi un eminent ziarist şi un pasionat folclorist, care a dispus de o cultură de specialitate şi era mai ales un interpret autentic al artei populare. ,,Pornind de la „poezia muzicii” din sufletul lui Alecsandri, vom regăsi mai uşor „muzica poeziei” sale, cu lirismul cîntecului de dor şi dramatismul baladei, cu ritmul jocului popular şi culoarea instrumentului tradiţional” [5, p.341].

Atunci cînd vorbim de muzicalitate în versurile lui Vasile Alecsandri, trebuie să spunem că aceasta e frecventă atît la nivel structural, adică vorbim de o muzicalitate a versurilor, preluată din muzica populară, însă nu putem trece cu vederea nici elementele muzicale propriu-zise, adică instrumente muzicale, tipuri de melodii sau ființe (însuflețite sau neînsuflețite) care interpretează aceste melodii.

Un studiu detaliat al poeziilor alecsandriene, urmărind aspectul muzical, evidențiază cele mai frecvente instrumente muzicale prezente în poeziile lui Alecsandri. Acestea sînt: lira, buciumul, vioara, cobza, naiul, mandolina ș.a. Cei care interpretează piesele la aceste instrumente sînt: păsările (ciocîrlia, cucul, prepelița), marea, greierul, îngerii, fanfare, pădurea, sufletul, inima. Doar  într-o singură poezie  omul e cel  care cîntă, aceasta pentru că în poezia lui Alecsandri omul este mai rar întîlnit, tocmai pentru a lăsa loc naturii să apară în toată splendoarea ei. Iată care sînt versurile care ilustrează elementele muzicale, dar și concepția autorului vizavi de aceasta: „S-auz doina cea de jale” ( „Sora și hoțul”);  „Ea cîntă dulce ca ciocîrlia / Și sună gingaș atunci cîmpia”   („Crai –Nou”);  „unde-s doinele duioase” („Maghiara”); „Buciumul vuiește-n munte”; „Sună valea de cimpoi” („Altarul monastirii Putna”); „stăm sunînd din frunzi ades”; („Strunga”); „Iată hora se pornește”; „sună bine-n cobză”; „din arcuș trage mai tare” („Hora”); „Vro doină jălitoare”; „cîntecul păsărilor”; „sunetul doinelor”; „păsările cîntătoare”; „cîntă-ți frate cîntecul”; „glas de clopot jelitor”; „Și-un glas blînd ca un suspin care cîntă-ncet și lin” („Mărioară, florioară”); „Auzi tu glasul tainic, ce cîntă-n miez de noapte” („Vezi tu vulturul”); „cîntînd voios”(„Dulce înger”); „Cînt-o pasăre din rai” („Cîntic de fericire”); „Ce cîntă noapte lin pe mal” („Păscarul Bosforului”); „Frunza șoptește, pasărea cîntă” („Așteptarea”); „Cu lira sa duioasă ce cîntă ne-ncetat” („Veneția”); „Veselă horă”; „greierul cîntă”;(„Visul”); „glas melodios” („Adevărul și minciuna”);” multe știu să cînte / și voios să-ncînte”; „Ea cîntă tot astfel”; „astfel de cîntare”; „Cîntp-n nepăsare”; „Dragă copiliță cu glas aurit” („Dridri”); „Gingaș, cu iubire, un poet ferice / Prin alui cîntare îndrăznea a-I zice / Cînd privesc la tine, scumpa mea iubită / Ca o liră dulce imima-mi trezită / Cîntă și serbează bunurile vieții / Farmecul iubirii și al tinereții”; „La picioare poetul îi cîntă / O! mult îmi e scumpă închinarea ta / Căci iubind, amorul tu știi a-l cînta („Vis de poet”); „Auzita-i frate de un plai frumos / Care-n veci răsună de cîntări iubite („Cînticul Margaritei”); „Pe catarg ea saltă, cîntă” (marea) („Păsărica mărei”); „O duiosă dulbiulină (privighetoare), din grădină / Începuse a cînta / Și-al lui cîntec de iubire Cu uimire / Linda-Raia-l asculta”; „În horă începură-a se învărti” („O noapte la Alhambra”); „Glasuri de armonie  / În al meu suflet cîntă duios; inima cîntă iubind / Pe liră să cînți amorul”; „Cîntă-un vers falnic de reînviere” („Cîntice și sărutări”); „Să-nvîrtim hora frăției / Hora noastră cea frățească” („Hora unirii”); „Cîntare triumfală”(„Presimțire”); „Dumnezeu știe ce cîntă ele” (păsările); „al lor cîntec în cer răsună” („Pe albumul domnișoarei Ida Vergezzi Ruscalla”); „Dalba cîntare  de privighetoare” („La Magenta”); „În plăce, în amoruri / Și-n cîntări de fericire”; „Precum seara-ntr-o pădure,  două june păsărele / Cîntă una după alta”; „Și un glas de armonie, răspunzînd astfel cînta” („Corona vieții”); „Dulci păsărele cîntă frumos”; „Veniți aici cu-a voastre lire”; „Cîntați trecutul ce se mîndrește / Cîntați unirea, fala străbună / Cu glas sonor / Cîntați, căci lumea trece, dispare / Visele per / Îns-a junei dalbă cîntare / Zboară la cer”; „Ș-acolo merge de se unește / Cu sfîntul cor / Ce în lumină cîntă, slăvește / Pe creator”; „Cînd mîna morții rece s-apasă / Pe-al vieții fir / Dulce-i cîntarea ce-n inimi lasă / Un suvenir” („La poeții români”); „Pasăre cu dulce grai”; „I-adormea tot în cîntări”; „Le cînta cu duioșie”; „Cu vers dulce v-a-ngîna”; „Le cînta în veselie” („Înșiră-te mărgărite”); „E Ileana Cosînzeana …! în cosiță floarea-i cîntă” („La gura sobei”); „Un lung bucium se aude” („Noaptea”); „Și-n sunet de vioară, de cobze și de nai”; „Se-ntoarce hora lină” („Paștele”); „pasărea … cîntă”; „Cu privighetoarea dulce se îngînă-armonios”; „Prin magica plăcere de parfum și de cîntare” („Lunca din Mircești”); „cîntăreața-ncet prelude / O divină melodie … printre frunzi alin adie” („Concertul în luncă”); „Prepelița cîntă-n glie / Greierul cîntă-n mohor” („Secerișul”); „Tunuri nalte și pagoda, unde cîntă vechiul bonz (preot chinez) („Mandarinul”); „Calul suflă, omul cîntă hăulind / Calul geme, omul cîntă plin de dor / Calul cade, omul cîntă suspinînd” („Omul singuratic”); „falnice cîntări” („Pe albumul domnișoarei X”); „Un înger îmi zice ca să cînt”; „Ah! În a mea junie / Necontenit cîntam”; „Cîntat-am mîntuirea / Poporului strivit / Cîntat-am fericirea / Iubind de-a fi iubit / Cîntat-am plin de viață / Al vieții dar plăcut / Și Gloria măreață / Mărețului trecut” („Marea Mediterană”); „Iar prin stele acordează îngerii harpele lor”; „Și copila serafie / Cînt-o dulce melodie”; „Cîntă armonios”; „Îmi trec zilele cîntînd” („Tînăra creolă”).

În volumul doi întîlnim următoarele elemente muzicale: „Hora Dobrogeană”; „Lungi buciume răsună”; „Cîntînd cu fericire / În sunetul metalic de vesele fanfare” („Dumbrava roșie”); „păsările cîntătoare” („Toamna țesătoare”); „acordă mandolina”; „vibranta lui cîntare”; „cade aruncat pe lîngă cîntăreț”; „note armonioase”; „Mister adînc! deodată a lui cîntare…”; „Sub acoperiș cîntînd o barcarolă” („Palatul Loredano”); „pădurea cîntă imnuri”(„Legenda rîndunicăi”); „Că mii de paseri cîntă, în sînu-i și pe afară”; „Cîntînd o melodie simfonică”; „duioasa ciocîrlie  / Ce veșnic către soare se-nalță-n adorare”; „Chemînu-l primăvara cu dulcea ei cîntare” („Legenda ciocîrliei”); „Prin arbori cîntau paseri” („Legenda lăcrimioarei”); „Și-n cîntecul de paseri surprinde-un dulce grai” („Ghioaga lui Briar”); „El cîntă ș-apoi rîde și zice-n gura mare”; „Iar vinul dulce oaspe și vesel cîntător / Răsun ambele maluri de cîntece voioase” („Murad Gazi sultanul și Becri Mustafa”); „Lăutari de triste hori” („Prier și fata iernii”); „Mii de cîntece voioase”; „Două tinere cîntări”; „Cîntă el cu glasul tare / Cîntă ea cu glas duios” („Poiana fermecătoare”); „cîntări armonioase” („Soare de iarnă”); „Ciocîrlia sus cînta” („Stroe Plopan”); „Și cîntă libertatea pe maluri dunărene” („Balcanul și Carpatul”); „Cînta voios din fluier”; „Și noi jucam hora din sat” („Peneș curcanul”); „Jder luptă, umblă, cîntă” („Frații Jderi”); „Trageți hora măi voinici / Trageți hora călărași / Trageți hora măi copii / Trageți hora măi curcani / Trageți hora măi români” („Hora de la Plevna”); „Hora de la Grivița”; „Am cîntat în tinerețea strămoșească” („Odă ostașilor străbuni”); „Pline de cîntări voioase”; „Dulce glas de ciocîrlie” („Margărita”); „Joacă hora tristă lupii din răstoace”; „Goale salamander prinse-n horă vie” („La miezul iernii”); „Lira  el își acordează / Și-un cînt straniu intonează” („Ronsard la Tuluza”); „Eu cîntăreț din răsărit / Atras de-al vostru vesel cor / Să cînt cu voi și să eu parte”; „Să cînt pe nobila Izoră”; „Cu graiul dulce provențal”; „Cîntînd Mireio zîmbitoare”; „Cîntați armonios” („Brind”); „Una e dulce cîntăreață” („Patru regini”); „Doi Mistrali în lume sînt / Unul cîntă și încîntă / Ca o harpă dulce-n vînt” („Poetului Mistral”); „Să cîntăm puterea ei”; „s-aibă cine a-l cînta”; „Cîntărețule al Galiei”; „Să unești a ta cîntare către versul cel ceresc” („Către D. de Lamartin”); „Hora Ardealului”; „Să-nvîrtim hora frăției” (2) („Hora Ardealului”); „Sus pe culme ea cînta / Cîntece divine” („Suvenir de la Prale”); „Pasărea voioasă cîntă viu în zori”; „cîntă mai duios”; „De vioești un cîntec plin de fericire / De vrei să răsune cîntece-ngerești” („Pe un album necunoscut”); „Spre a-și cînta iubirea tinerească” ( „La banca de Mircești”); „pieptul cîntă” („Banchet pe malul Rhonului”); „Și imnuri și poemuri pe liră intonează” („Pe albumul princesei Maria Știrbei”); „Prin aer cîntă ciocîrlii”; „În cîntarea unui cuc” („Pe albumul Domnișoarei V. Boerescu”); „Ce dor l-a făcut să cînte”; „Tu cînți cîteodată” („Pe albumul domnișoarei Esmeralda Cretzeanu”); „Cîntînd vom trece împreună” („Podul” ); „Cîntec plin de jale” („Fiid bolnav la Princhipo”); „Eu, ce-am cîntat eroii” („Eroii de la Plevna”); „Cu-a mea cîntare înfocată” („Romanța de toamnă”); „Cînturi inspirate” („Domnului și doamnei Jaques Lahovary”) Alte poezii: „Gingaș cu iubire, dulce a cîntat”; „Fluierul răspunde / Am cîntat o doină și e de ajuns”; „el cu focul dulce cîntă”; „Acordați a voastre lire”; „Cîntam  cu voie bună”; „Castelul ce răsună de cîntări”; „Cîntați dacă se poate, făți buni și nu mai rageți”; „inima cînă”; „Unde patru păsărele cîntă lin, armonios”; „Către ceruri se înalță glasuri dulci, melodioase”.

Dacă vorbim de muzica internă a versurilor poeziilor lui Alecsandri trebuie să menționăm faptul că poetul folosește pentru crearea acesteea o serie de procedee și figure de stil. Predomină imaginile vizuale și se observă aplecarea poetului catre cuvinte care conțin vocalele: a, e, i, contribuind la ilustrarea muzicalității versurilor. Poetul folosește adesea aliterația, asonanța, repetiția, enumerația; figuri de stil care conferă versurilor o linie melodică ascendentă.  Asonanța literei s în poezia „Hora”: „Sună bine-n cobză sună / Să nu-ți fac spetele strună”, accentuează sonoritatea întregii poezii, iar repetițiile: „Iată! hora (se pornește) / Iată! Hora (se-nvîrtește)” nu fac decît să continuie linia melodică a versurilor.

CONCLUZII

Numele lui Vasile Alecsandri este indisolubil legat de tot ce înseamnă literatura română de la mijlocul secolului al XIX-lea; „Acel rege-al poeziei”, reprezintă o caracterizare unică în literatura română și poate și în cea universală, lucru ce obligă posteritatea la o reflecție atentă și temeinică, pentru că nu se poate realiza o sinteză a poeziei românești, a literaturii în general, făra a sublinia meritele lui Alecsandri. El a fost cel dintîi scriitor român cu adevărat european, în sensul contemporanietății sale cu spiritul și mișcarea intelectuală din Apus, fără ca aceasta să însemne vreo clipă negarea valorilor naționale. La data cînd Alecsandri devenea om de cultură, literatura și ideile Occidentului pătrunseră demult în țara noastră, dar pînă la generația lui, contactul cu acestea se făcea prin călători întîmplători, prin cărți și ziare. Alecsandri face parte din generația de tineri care pleacă la studii în străinătate, chemați de o profundă nevoie interioară de înnoire pe toate planurile a propriilor concepții de transformare a țării.

Moștenirea pe care Alecsandri ne-a lăsat-o ca poet e una impunătoare. El nu doar a cultivat toate speciile existente atunci, ci a și inventat una din cele mai expresive specii ale liricii, poate anume specia ce caracterizează cel mai bine poporul român, atît de puternic legat de acest tărîm mioritic. Alecsandri a scris în total 53 de pasteluri. Dacă e să vorbim în termeni numerici despre celelalte specii, atunci trebuie să spunem ca poetul a scris: 61 poezii obișnuite; 26 legende; 22 poezii de album; 20  poeme, dintre care 12 lirice și 8 epico-lirice; 14 balade; 9 elegii; 8 hore; 5 ode; 5 romanțe; 5 cîntece,dintre care 4 de lume; cîte 3 fabule, epistole, serenade; cîte 2 doine, stanțe, imnuri, madrigaluri, cîntece istorice de tip folcloric; cîte un cîntec epic (haiducesc), toast, cîntec bahic, descîntec, satiră și sonet.

Continuînd șirul constatărilor statistice trebuie să menționăm că in volumul întîi de poezii ale lui Vasile Alecsanri culoarea alb apare de 132 de ori; negru – 62; verde – 54 de ori; galben – 29; albastru – 20; roșul -13, iar cafeniul doar de două ori. În volumul doi: alb – 95; verde – 53; negru – 52; roș – 30; galben – 17; albastru – 13; cafeniul de două ori.

În poezia lui Alecsadri culoarea un rol deosebit, pentru că ea ajută poetului la crearea unei atmosfere absolut diferite în fiecare poezie, mai mult, fiecare culoare creează o atmosferă aparte, cu totul irepetabilă: albul din pasteluri creează impresia unui tărîm fantastic: „Tot e alb, pe cîmp, pe dealuri / Împrejur, în depărtare / Ca fantasme albe plopii înșirați se pierd în zare”; roșul încearcă o detașare de la realitate: „Macul singur roș la față / doarme dus pe ceea lume”.

În legendele istorice  sînt prezentate plaiurile mioritice: munții, cîmpiile. Iată de ce culoarea cea mai frecventă aici e verdele, care simbolizează regenerarea vieții naturii, dar și a omului: „Frunză verde de alună”, „Frunză verde stejarel”. La fel cîntecele aduc adesea în prim plan natura, în mod deosebit codrul. Iată de ce acestea abundă în verde: „Român verde ca stejarul”.

Legenda mitologică creează o atmosferă feerică, sombră, una apăsătoare care ne duce cu gîndul în illo-tempore. Predomină negrul: „corbi negri”, „negrul sol”, „neagra-ntunecime”.

În ode culorile încearcă să accentueze cumva însemnătatea momentului, oferindu-le nu doar o notă de importanță, ci și una de trăinicie.

Rolul culorilor în poeme este acela de a încadra cît mai mult cititorul în atmosfera acestora și de a accentua spațiul în care ele se desfășoară: „cîmpie verde”; „marea albăstrie”.

George Călinescu spunea: „Muzica este disciplina de bază, fără de care nu poți înțelege ordinea supremă a universului”. Spre deosebire de operele cărturarilor, unde muzica reflecta viața de la curte, mai tîrziu muzica devine inevitabil legată de viața țăranului român.

Atunci cînd vorbim de muzicalitate în versurile lui Vasile Alecsandri, trebuie să spunem că aceasta e frecventă atît la nivel structural, adică vorbim de o muzicalitate internă a versurilor, preluată probabil din muzica populară, la nivel de teme și motive, cît și la nivelul elementelor muzicale propriu-zise, adică a prezenței instrumentelor muzical, a diferitor tipuri de melodii sau ființe (însuflețite sau neînsuflețite) care interpretează aceste melodii.

Un studiu detaliat al poeziilor alecsandrine, urmărind aspectul muzical, evidențiază cele mai frecvente instrumente muzicale prezente în poeziile lui Alecsandri. Acestea sînt: lira, buciumul, vioara, cobza, naiul, mandolina  ș.a. Cei care interpretează piesele la aceste instrumente sînt: păsările (ciocîrlia, cucul, prepelița); marea; greierul; îngerii; fanfarele; pădurea; sufletul; dar și inima. Doar într-o singură poezie omul e cel care cîntă, aceasta pentru că în poezia lui Alecsandri omul este mai rar întîlnit, tocmai pentru a lăsa loc naturii să apară în toată splendoarea ei.

Natura în poezia lui Alecsandri nu mai e ca la predecesori spațiu, ci devine personaj, care la un moment dat pare că simte, trăiește și chiar comunică cu poetul, prin intermediul eului liric.

Autor dramatic, prozator, culegător de folclor, cu merite deosebite în fiecare dintre aceste domenii, deschizător de drumuri, înnoitor de modalități expresive, contribuind în mod decisiv la rafinarea expresiei, la fixarea și îmbogățirea limbii literare, Alecsandri a rămas în conștiința publică, printr-un fel de consens al contemporanilor, mai cu seamă poet.

Împărțind literatura română a secolului al XIX-lea în mai multe perioade, pe cea dintre 1840-1870 Ibrăileanu o numea „Epoca Alecsandri”, considerînd-o dominantă în chip covîrșitor de personalitatea și creația acestuia. Hasdeu mergea și mai departe, declarînd că Alecsandri e figura cea mai puternică și mai reprezentativă a  literaturii noastre din întreg secolul trecut, gloria lui o considera nediscutabilă, pe potriva căruia nu mai vedea pe altcineva. Iar Eminescu încă înaintea acestora, și mult înainte ca numeroase dintre cele mai de vază creații ale lui Alecsandri să apară, îl numea cu o admirație fără rezerve, pe care pînă la moartea sa nimic n-a umbrit-o: „acel rege-al poeziei”.

Alecsandri e prozatorul, dramaturgul, dar mai presus de toate poetul care și-a obținut laurii după multe eforturi, și după o muncă de sesif de zeci de ani. Și-a dedicat întreaga viață poporului român, valorificînd folclorul, tradițiile, obiceiurile, într-un cuvînt trecutul românesc. E poetul care a militat pentru limba română și pentru crearea unei literaturi de inspirație autohtonă, și nu europeană. Alecsandri are meritul de a  fi deschis o seamă de drumuri pentru urmași, contribuind în felul acesta la evoluția limbii și literaturii române. Nu avem decît să citim și recitim opera lui Alecsadri și să încercăm să pătrundem taina creației sale, care ne obligă să o transmitem intactă generațiilor viitoare.

 

  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie

  1.  Alecsandri Vasile „Opere” vol.I, Chișinău, 1991.
  2.  Alecsandri Vasile „Opere” vol.II, Chișinău, 1991.
  3.  Alecsandri Vasile „Opere” vol.III, Chișinău, 1991.
  4.  Alecsandri Vasile „Pasteluri”, București, 1980.
  5.  Alecsandri  Vasile „Pasteluri”, Chișinău, 1967.
  6.  Alecsandri  Vasile „Poezii populare ale românilor”, București, 1966.
  7.  Alecsandri Vasile „Vasile Alecsandri. Poesii populare culese de Vasile Alecsandri” București, 1984.
  8. Alecsandri  Vasile  „Vasile Alecsandri și folclorul”, Chișinău, 1977.
  9.  Barboi Constanța „Vasile Alecsandri. Pagini alese”, București, 2007.
  10.  Bărboi Constanța, Marieta Popescu „Dicționar antologic de poeți și dramaturgi”, București, 2001.
  11.  Caracoste Dumitru „Studii critice”, București, 1982.
  12.  Ciuca Lucrețiu „Dicționar de termeni muzicali”, București, 2001.
  13.  Călinescu George „Istoria literaturii române de la origini și pînă în prezent”, București, 1986 ediția a II-a.
  14.  Cenușă Elza Literatură și pictură, București, 1983.
  15.  Firan Florea „Alecsandri. Literatura pașoptistă”, Craiova, 1995.
  16.  Lovinescu Eugen „Critice” vol.III, București, 1989.
  17.  Macarie Gheorghe „Sentimentul naturii în proza românească a secolului al XIX-lea, București, 1978.
  18.  Mitrache Gheorghe „Vasile Alecsandri”, București, 1995.
  19.  Manolescu Nicolae „Poeți romantici” București, 2002.
  20.  Piru Alexandru „Surîzătorul Alecsandri”, Chișinău, 1993.
  21.  Zavulan Pavel „Vasile Alecsandri văzut de contemporani”, Chișinău 1971.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Daca ai gasit acest articol interesant, trimite-l si unui prieten
Friend Email
Enter your message

6 comentarii la “Teză de licenţă ,, Cromatica şi muzicalitatea în creaţia lirică a lui Vasile Alexandri””

  1. OpenMedia OpenMedia says:

    presupun că aţi publicat această lucrare de licenţă pentru a fi evaluată şi pentru a vă oferi serviciile în cazul în care cineva doreşte o lucrare de licenţă. =D>

  2. codin500 says:

    o lucrare literara cu caracter stiintific in cercetarea literaturi lirice cu privire la VASILE ALECSANDRI =D>

  3. SchaumbergSi says:

    I appreciate you sharing this article.Much thanks again. Really Great.

  4. Nu am apucat să o citesc toată …însă este de nivel mediu….părerea mea :-?

  5. Anamaria says:

    :)>-

  6. Anamaria says:

    >:d<

Comentaţi

~X( ~O) x( o:) ^:)^ [-X [-O< I-) >:p >:d< >-) =P~ =D> =; =(( ;;) :wink: :twisted: :roll: :oops: :mrgreen: :lol: :idea: :hi5: :evil: :cry: :arrow: :^o :D/ :?: :-| :-x :-w :-ss :-s :-q :-o :-c :-P :-L :-D :-@ :-?? :-? :-> :-< :-$ :- :* :)>- :)) :) :(|) :( :!: 8-O 8-> 8) (:|

 

Pentru a semna petitia trebuie sa va logati

Daca sunteti utilizator inregistrat va puteti loga in zona Acces

Daca nu sunteti inregistrat va puteti crea un cont aici.