Sambata, 25 Martie 2017

Opinia Opinia ta contează! Fă-o cunoscută!

stiri interne
stiri interne

Evadarea din Sine

21.10.2013 ·Scris de: in Proza,eseu

Of Doamne sunt atât de multe de spus aici, şi cât de puţini ne cunoaştem noi pe înşine darămite pe alţii.

Suntem aşa vunerabili şi adaptabili la social, pe de-o parte bine, aşa găsindu-ne uşor locul în sociatate, printre părinţi la început, apoi prieteni şi aşa mai departe, pe de altă parte luăm gratis bilete la un acavriu la care la un moment dat ajungem şi strigăm disperaţi : „Asta nu e lumea mea”.

Foarte mulţi nu simt şi nu realizează şi nu au senzaţia de mare acvariu, nu percep sticla, sticla care-i face ca nişte peştişori. Poate este mai bine, pentru că mulţi dintre cei ce percep sticla ajung să fie închişi la nebuni, să fie consideraţi duşamanii sistemului, în fine au probleme mari. Pe când aşa, devin „amimale sociale”, eh ! elevate, cu un anumit standard de viaţă, cu o anumită prestanţă, nu aşa oricum.

În acest mare acvariu, zis lume, există şi oameni, oamenii fiind liberi, se nasc liberi, dar sunt introduşi în acvariu de chiar părinţii lor, care şi ei la rândul lor au avut aceaşi soartă. Au fost oameni care s-au unit s-au revoltat, au învins, au câştigat o libetate în acavariu, dar urmaşii sau chiar ei…au fost învinşi de chiar propriile greşeli…şi sticla mată i-a liniştit şi i-a făcut iarşi sclavi liberi ai acvariului.

Am spus, şi cred asta, că ne naştem liberi, şi ca şi acei peşti minunaţi, la somoni mă refer, avem menirea să ieşim, să învingem lumea…să ieşim în ocenaul cel mare.

Frustrările, biciurile sociale, jignirile, bucuriile unele frumoase altele urâte, grobiene, ne fac să ne depărtăm de conştiinţa noastră, conştiinţă care ne-ar spune : CINE SUNTEM, DE UNDE VENIM, ŞI CARE ESTE MISUIUNEA NOASTRĂ. Eh toate aste sunt undeva în sine, în noi în înşine. Şi copii ajung aşa uşor acolo, şi uneori chiar strigaţi şi îndrumaţi de Tatăl lor. Dar viaţa în lume perverteşte fiinţa umană, apare păcatul, răutatea care-L supără cel mai rău pe Cel ce ne-a trimis în lume. Apoi apare obişnuinţa cu păcatul, remuşcarea este din ce în ce mai rară, scietatea şi iluzia te încurajeză să îndrăzneşti să faci cele mai groaznice dobitocii, iar tu, ca nu cumva să „fi dat afară din societate”, din grupul tău, le faci, uiţi de Dumnezeu, uiţi de conştiinţa ta şi lumea te-a acaparat.

Subconştientul devine plin, plin de cadavre şi de frustrări, de eşecuri, de crime, de păcate. Şi ca nişte leşuri revin şi dau groaznice coşmaruri. La unii depresii, și vine vreun piholog plin de el, cu multă carte și-ți spune că ai Sindromul Depresiv KAKAMAK, în tim ce defap tu ești nefericit, numai ai dragoste, te ofilești, nu mai poți înțelege acești pești ce-și mișcă buzele așa de vulgar.

Cu toate acestea fugim, încercăm să le ascundem în noi, să uităm de ele, pentru că toate aceste păate țipă la Dumnezeu, și nimeni nu le aude, doar noi. Ne apucăm să bem, să ne drogăm, să fim mai fericiți…cică lumea nu ne mai înțelege, defapt încercăm să uităm, să nu mai auzim cum leșurile din noi înșine ne lovesc, și cum țipă și ne arată ce-am făcut și cine suntem.

Avem mici repere de ajutor în lumea, scuzați acvariul ăsta, în afară de credința strămoșească, de Biserică, de biserică de care tineri nu suntem deloc atrași, ni se pare o păcăleală, o pierdere de timp, și pentru mulți dintre că noi nu suntem destul de atrași de asta ci mai degrabă de mirajul acvariului, eh !!! dar mai există prima dragoste.

Observ că multora le este rușine să-și amintească de ea, de frumusețea, de tulburarea…primei atingeri, de fiorul și de nopțile nedormite, de dorința de a vedea chipul iubit peste tot. De a o sorbi din ploaie, de a o lua de mână și a fugi haihui, pese mări și țări, peste văi și munți. Să ajungi departe hăt…pe tărmaul celălalt, să vezi doi moși, doi cocoși, o sârmă de rufe. Primul sărut, prima lacrimă, prima perlă…din conștiința noastră, jurământul de iubire, prima ceartă, împăcarea cea dragă. Acum se vorbește de sex, eh !!! nătângii săracii nu știu, acvariu așa i-a învățat. Când iubești, de-ai fi iubit vreodată, iubita ta, iubitul tău, sunt mai presus de tine, sunt sfinte, nu poți gândi urât, așa ceva este imposiil în dragoste. În dragoste suntem egali, ne respectăm, ne iubim…și ce este cel mai important lucru iubim lumea, iubim oameni, iubim tot ce este în jurul nostru. Eh !!! atunci se paote vedea sticla, sticla acvariului. Acum se vorbește, alți doxați, cu sorbone ți mastere de acvariu, susțin că dragostea este o boală, un chimism, este ceva ce trebuie evitat. Dobitocii, defapt nefericiții, orbi sunt ei dar și mai orbi sunt cei ce se iau dup asemnea călăuze.

Au încercat mulți să explime mulțimii, se le spună că nu ăsta este țelul nostru, că avem dreptul la libertate, dar a fost priviți sceptic și uneori ca niște nebuni. Exact ca într-o poveste, poveste care o știu din copilărie. O dată condorul ce zbura deasupra crestelor ascuțite ale munților, și se legăna și libertatea însuși il legăna, a văzut cu ochii lui ageri o ogradă, cu cocoși, găini și alte orătănii. A zburat în picaj, și a juns în ogradă. Aici cocoșul țanțoș l-a întrebat trufș cine este, nu numai că nu speria de el, dar îl considera și-un intrus în mica lui societate. Vultutul era cu ochii în lacrimi, il iubea pe cocoș, ar fi vrut să-l vadă liber, să se bucure amânadoi de libertate. I-a povestit de zbor, dar cocoșul a cârâit felgmatic, găinile au început să râdă, boii să mugescă…și vulturul, cu lacrimi în ochi și-a luat zborul.

Lumea ne calcă în picioare, iar dacă nouă ne este milă și am vrea să facem alceva…ne omoară, ca inadaptabili. Fuga în noi, ne readuce coșmarul, coșmarul leșurilor, păcatelor, aminirilor urâte, invigerile noastre. Drumul spre sine este groaznic. Acest râu plin de putoarea și duhoarea remușcărilor noaste ne îndepărteză. Fugim iarăși în acvariu, încercăm iarăși se ne resocializăm. Eh unii râmân pești, și mor pești. Câțiva, îngroziți de sine, dar și de societate, pate mai mult de societate, fug iarăși în sine, trec de acel Sitix al lor, reușesc să-și învingă spaima văzându-și portretul tuturor nelegiurilor, tutror păcatelor. Eh !!! un portret infiorător. În momentele acelea de frică, de groază…foarte mulți fug, fug să ia o gură de aer din acvariu…și nu se mai întorc. Celor rămași le tremură dinții de frică, sunt îngroziți, atunci și numai atunci reușesc să vadă ce este păcatul, și cine este în spatele lui. Dacă s-au rugat, s-au nu s-au mai rugat, toți înghenuncheză în gândirea inimii lor și se roagă.

Încep să plîngă, să plângă în hohote, să le pară rău de tot ce-au făcut. Aud o chemare dragă, o chemare ce parcă au mai auzit-o, dar nu știu de unde s-o ia. Tremură cu toții…sunt tulburați, sunt chemați de vocea primei și adevăratei iubiri , este DRAGOSTEA CE-I ELIBEREZĂ. Este HRISTOS.

Daca ai gasit acest articol interesant, trimite-l si unui prieten
Friend Email
Enter your message


Despre autor:

Eu, eh încă mă lupt cu eu, ne tăvălim amândoi la malul Mării din Sine.

Un comentariu la “Evadarea din Sine”

  1. roxana92 spune:

    =D>

Comentaţi

~X( ~O) x( o:) ^:)^ [-X [-O< I-) >:p >:d< >-) =P~ =D> =; =(( ;;) :wink: :twisted: :roll: :oops: :mrgreen: :lol: :idea: :hi5: :evil: :cry: :arrow: :^o :D/ :?: :-| :-x :-w :-ss :-s :-q :-o :-c :-P :-L :-D :-@ :-?? :-? :-> :-< :-$ :- :* :)>- :)) :) :(|) :( :!: 8-O 8-> 8) (:|

 

Pentru a semna petitia trebuie sa va logati

Daca sunteti utilizator inregistrat va puteti loga in zona Acces

Daca nu sunteti inregistrat va puteti crea un cont aici.