Duminica, 21 Iulie 2019

Opinia Opinia ta contează! Fă-o cunoscută!

stiri interne
stiri interne

Cum s-a ajuns la război?cazul Kosovo

19.12.2015 ·Scris de: in Din istoria lumii

kosovo 1Statul Iugoslavia a fost de la început un compromis pentru majoritatea provinciilor care au intrat în componenţa sa. Toate statele care s-au unificat cu Serbia în anul 1918 în „Regatul sârbilor,croaţilor şi slovenilor” au crezut că astfel se pun la adăpost de pretenţiile imperiilor otoman, austro-ungar şi de Italia. Condiţiile uniunii a fost aceea de a fi un stat federal iar statele sale să beneficieze de autonomie . Deşi aveau o condiţie economică diferită (Slovenia) , o religie diferită şi o cultură politică diferită autonomia de care beneficiau le crea un context favorabil unui stat. Serbia, însă, a văzut în această unificare o reîntregire a Serbiei Mari. Ei au considerat că şi-au câştigat acest privilegiu în timpul primului război mondial când şi-au sacrificat mai mulţi soldaţi decât francezii şi englezii pe câmpul de luptă. După război a devenit suficient de organizată pentru ca să-şi apere teritoriile. Cu toate acestea, oricât s-a străduit, nu a reuşit să asigure stabilitatea între graniţele noului stat. Instabilitatea politică, acţiunile naţionaliste precum şi apariţia organizaţiilor extremiste au fost caracteristicile principale ale perioadei interbelice în Iugoslavia. Venirea la putere a lui Iosif Broz Tito, liderul partidului comunist sârb dar şi al partizaniilor din timpul celui de-al doilea război mondial, au permis continuarea fragilului stat. Republica Populară Federală Iugoslavă a fost declarată la 31 ianuarie 1946 şi era alcătuită din 6 provincii dintre care provincia autonomă Voievodina şi regiunea autonomă Kosovo . Noul lider sârb a instituit ceea ce istoricii denumesc astăzi drept:”dictatura personală”, ajutat şi de armată. Acţiunile acestea au condus la un regim destul de stabil cât timp a ocupat principala funcţie în stat. Caracteristicile regimului comunist se pliau pe istoria politică a statului sârb:centralismul democratic (deciziile luate de centru nu trebuiau contrazise iar dacă se făcea aceasta era numai odată, după ce se discuta nu se mai puneau în discuţie problemele deja dezbătute), segregarea la toate nivelele (sârbii deţinând poziţiile de conducere în toate instituţiile statului).
Alegerile libere erau , evident, excluse. Tito a cucerit puterea fără ajutorul Moscovei şi astfel şi-a putut crea politica internă precum şi-a dorit. Avea o economie de piaţă şi regimul era unul mai liberal comparativ cu celelalte regimuri comuniste. Ideologia marxist leninistă era folosită doar în momentele în care avea nevoie de un pretext pentru a-şi motiva acţiunile. Fiecare provincie se credea îndreptăţită să fie ajutată în tot ceea ce este nevoie.
Centralizarea organizaţiile de partid a fost ceea ce nemulţumea cu precădere minorităţile, conducând la evenimentele tragice de mai târziu. Tocmai de aceea centralizarea politică s-a transformat treptat în descentralizare. Însă ea a dat libertatea de acţiune minorităţilor. În toate provinciile naţionalismul a crescut. Tito a luat măsuri. El a convins comitetul central să îndepărteze elementele neplăcute din partid(cei mai înverşunaţi naţionalişti):Mika Tripalo,Savka Dabcevic-Kucar şi Pero Pirker. Dar manifestaţii au fost şi în Kosovo, Vojevodina, Macedonia, Slovenia şi chiar în Serbia. În Belgrad studenţii au ieşit în stradă pentru a protesta contra reformele prea puţin radicale ale lui Tito. Au fost temperaţi în cel din urmă. Încercând să dizolve nemulţumirile se votează,în 1974, o nouă Constituţie. Era cea mai lungă din lume şi printre cele mai complexe din lume. Provinciile Kosovo şi Vojvodina erau incluse în stat ca provincii de sine stătătoare. Ele au primit drept de vetto. Se extinde autonomia tuturor provinciilor. S-au făcut schimbări şi la nivelul numirilor în structurile de putere. Acestea se făceau proporţional cu numărul populaţiei pe care o reprezenta. Cu toate acestea minorităţile din cadrul Iugoslaviei în continuare credeau că sârbii sunt favorizaţi.
Urmările au fost nenumărate: minorităţii croate li s-a permis să îşi folosească limba. Kosovo şi Vojevodina au primit drepturi aproape egale cu cele ale celorlate republici . Primul dintre state primea şi dreptul de a-şi arbora drapelul şi de a fi recunoscuţi drept a şasea naţiune în stat. Atunci a fost momentul în care ideea unui stat independent a început să apară şi să fie cerut de manifestanţi. Li s-a permis,de asemenea şi folosirea în universităţi a albaneze.
Procesul de educaţie era foarte dificil deoarece nu existau suficiente materiale sau suficienţi vorbitori de limba albaneză. Drept urmare s-au produs absolvenţi care nu au reuşit să îşi găsească un loc de muncă.Toţi aceşti nemulţumiţi au putut fi integraţi de către grupările extremiste. De asemenea ei deţineau propria constituţie,bănci şi drepturi egale în interiorul preşedenţiei federale. De notat faptul că majoritatea minorităţilor au primit drepturi în plus sau li s-au recunoscut altele, demult cerute. Chiar şi naţiuni slab reprezentate, pe plan naţional, precum maghiarii şi românii. Dar ea nu a fost suficientă.
Liberalizarea slabă s-a datorat şi cauzelor economice. Iugoslavia începea să intre în declin datorită condiţiilor economice interne şi externe . Până în anul 1978 albanezii reprezentau aproximativ 2 treimi din membrii partidului comunist din Kosovo. Sârbii şi muntenegreni îşi pierdeau poziţiile dominante în structura partidului. Acest fapt se întâmpla luând în calcul migraţia populaţiei kosovare. Dintre cei care plecau cel mai mult din provincie erau kosovarii. Din 10.000 de cetăţeni iugoslavi care plecau anual 9.000 erau kosovari. Economia, cea care nu le oferea locuri de muncă, era vinovatăTreptat s-au luat măsuri pt ca şi Kosovo să fie o regiune autonomă. . Dar problemele economice ale Serbiei afectau întreagul stat şi erau, în mare parte, datorate ideologiei.
Datorită noii economii a devenit din ce în ce mai greu , pentru membrii conducerii iugoslave, să menţină o economie închisă dar şi prosperă. Şi-au dat seama de ncesitatea întreţinerii şi dezvoltării de relaţii cu alte state. Iugoslavia nu a avut o economie în totalitatea închisă dar nu se poate zice să a fost una deschisă. Ambiguitatea aceasta a adus o anumită înbunătăţire dar doar pe moment. S-a investit în industrializare dar modernizarea fabricilor a fost lăsate deoparte. Au fost aduşi muncitori de la sate sau din alte provincii dar nu au fost educaţi. Principiul de bază într-o fabrică era acela al „autoconducerii”. Independenţa la locul de muncă se manifesta printr-o lipsă de activitate parţială sau totală.
Şi tot acest principiul submina autoritatea celor care aveau datoria de a adminstra şi supraveghea muncitorii. Singura constantă a preocupărilor oamenilor muncii a fost renumeraţia. Din punct de vedere economic nu se putea observa o schimbare între provinciile Iugoslaviei. Dimpotrivă, provinciile sărace(Macedonia, Muntenegru şi Kosovo) erau din ce în ce mai sărace. Iar provinciile care au fost înstărite(Slovenia şi Croaţia) erau în continuare astfel. Creşterea preţului petrolului afectează statul tânăr din Balcani. Şi odată cu petrolul creşte şi deficitul(de 15 miliarde în anul 1980). Numărul şomerilor era de peste 800.000 în anii ’80. Apropierea de China a fost o acţiune imprevizibilă dar necesară, statul balcanic riscând să rămână izolat. Şi-a menţinunt relaţiile bune cu ţările din interiorul COMECON-ului(CAER).
Cât timp Tito a fost la putere economia a funcţionat, chiar dacă nu la nivelul anilor ’50. Conducerea Iugoslaviei a fost împărţită între statele sale, prin rotaţie. Decesul lui Iosif Tito a survenit în anul 1980, la vârsta de 87 de ani. A reuşit să îşi numească urmaşii. Lazar Kolisevski, reprezentantul Macedoniei, a fost numit drept reprezentantul la preşedenţia statului. Liga Comuniştilor a avut ca preşedinte desemnat pe Ştefan Vodoronjski, reprezentantul Vojevodinei. Aşa cum s-a preconizat, liderii care i-au succedat lui Iosif Tito nu au reuşit să se impună sau să găsească soluţii la toate problemele apărute.
Principala problemă o reprezenta regiunea Kosovo.. În 1981 au început revolte puternice ale studenţilor în faţa universităţii din Priştina. Ei au cerut unirea cu Albania. Poliţia a presupus că au fost instigaţi de spioni albanezi. Au fost ucişi 45 de oameni şi 15 poliţişti. Alţi 100 de oameni au fost condamnaţi pentru că au refuzat să îi despartă pe protestatari. Datele statistice au arătata că această problemă nu era una de scurtă durată. Între 1971 şi 1981 populaţia albaneză a crescut cu 27%. Sârbii au ajuns să fie 10% în 1981. În 1983 41,8 % din prizonierii din Serbia erau albanezi. Provinciei Kosovo i-au fost anulate toate drepturile, inclusiv autonomia şi a fost încorporată în statul sârb În 1981 au început revolte puternice ale studenţilor în faţa universităţii din Priştina. Studenţii cereau unirea cu Albania. Se presupune că au fost instigaţi de spioni albanezi dar ulterior eu au fost ucişi 45 de oameni şi 15 poliţişti. Au mai fost condamnaţi şi alţi 100 de oameni deoarece au refuzat să îi despartă pe protestatari.
Între 1971 şi 1981 populaţia albaneză a crescut cu 27 %, sârbii au ajuns să fie 10% în 1981 . În vederea prevenirii unor viitoarea repercursiuni Partidul Comunist Sârb l-a desemnat pe Slobodan Miloşovici ca preşedinte al statului, în anul 1989 . Desemnarea acestuia ca şeful statului a fost o eroare. Slobodan Miloşevici i-a denigrat în mass-media pe albanezi unde erau prezentaţi ca duşmani colectivi încă din anii ’80. Aceste acţiuni au instigat populaţia săracă, matratată şi prea puţin educată din Kosovo. Autonomia provinciei Kosovo a luat sfârşit în 1989, a fost declarată stare de urgenţă iar elita adiministrativă a fost decapitată” . Până în 1991 au fost închişi 20.000 de albanezi, alţi 450.000 cercetaţi şi alţi albanezi mult mai numeroşi concediaţi. Limba sârbă a fost introdusă ca şi materie de examen pentru admiterea în învăţământul secundar şi au fost luate toate măsurile pentru „sârbizarea” provinciei. Chiar şi dreptul la viaţă le-a fost refuzat, cadrele medicale eîşi riscau cariera dacă îi tratau pe albanezi.
În 1991 Kosovo era mai sărac decât înainte. Foarte mulţi dintre locuitori au fost daţi afară, alţii au fost închişi sau omorâţi. Nu au ripostat, au ales o tactică paşnică. Dorind independenţa, au fondat o forţă politică formată din profesori şi intelectuali: Liga Democrată din Kosovo. Înfăptuirea independenţei trebuia să aibe loc apoi pe cale politică. Adunarea republicii Kosovo a organizat un referendum iar 99,78% dintre kosovari s-au declarat de acord cu un stat independent. Următorul pas a fost organizarea de alegeri. Ele au fost câştigate de ligă cu 96 din 100 de locuri. Părerile , privind modul în care se realiza unificarea, erau împărţite: 57 % dintre allbanezi doreau independenţa totală, 43 % unificarea cu Albania. Liderul ligii, Ibrahim Rugova, a explicat de ce au avut o atitudine pasivă: „sârbii aşteaptă doar un pretext pentru a ataca populaţia albaneză şi a o şterge de pe faţa pământului. Credem că este mai bine să nu facem nimic şi să rămânem în viaţă decât să fim masacraţi „. Prin atitudinea sa păstra imaginea unui stat civilizat în ochii opinie publice, sârbii ripostând că erau doar percepuţi ca fiind violenţi. Tot în vederea asigurării oprobiului internaţional nu a întreţinut relaţii apropiate cu alte statele musulmane.

Ca să demonstreze conducerii interne şi cele internaţionale că se pot autoguverna au fost organizate instituţiile specifice unui stat. Banii investiţi în educaţie, sănătate , cultură, ştiinţă, sport,agircultură,asistenţă socială proveneau de la kosovarii din exil stabiliţi mai ales în ţările din vestul Europei. Cu aceste fonduri au putut susţine şi economia provinciei angajând 2.500 de persoane. Datorită acestei susţineri sectorul privat s-a dezoltat. Parlamentul provinciei nu se întâlnea decât arareori,în spaţii publice şi îşi continua activitatea pasivă. Toate aceste acţiuni nu au atras simpatia internaţională. Dialog cu sârbii a rămas unica opţiune pentru dobândirea independenţei. Dialogul a fost posibil, politicieni sârbi aveau nevoie de sprijin electoral în campania electorală nou începută. Premierul sârb, Milan Panic, a declarat că le va acorda autonomie provinciei şi că va îmbunătăţi condiţiile de trai ale kosovarilor. Discuţiile cele două foste provincii nu au avut nici un rezultat. Furia kosovarilor a excaladat. Ei au început să acţioneze nu numai pasiv ci activ. Unii au organizat marşuri iar alţii crime.
Atacurile teoriste au început odată cu înfiinţarea organizaţiei cu numele de „Armata de eliberare”. Fondată în Occidentul Europei era bine finanţată şi pregătită. Prima acţiune violentă a fost în anul 1996 când au fost aruncate grenade într-o tabără de refugiaţi sârbă. În 1996 a organizat 31 de atacuri, doi ani mai tarziu dublu. În 1999 se orgnizează alegeri în Kosovo . Liga câştigă 80% din voturi. O altă figură importantă a fost Adem Demaci. Acesta avea o grupare formată din mai multe partide şi organizaţii nonguvernamentale. Vroia un Kosovo liber. Până în 1998 armata de eliberare pretindea că se afla sub controlul său circa 30-40% din Kosovo. Avea ca şi dovezi numeroşii ostatici şi numeroasele crime organizate. Sârbii răspundeau prin depopulări masive.
Se presupune că au fost mutaţi în jur de 10% din populaţia albaneză . Situaţia gravă din Kosovo a început să se răspândească la nivel global. Acţiunile preşedintelui sârb erau aproape nule şi reflectă clar starea de negare şi inconştienţă la care se afla. A cumpărat voturi, nu primea omologii străini iar atunci se întâlnesc nu îi asculta, sigur de ajutorul oferit de China şi Rusia. Condiţiile de trai se agravează de-a lungul întregii Serbiei. Dacă în Kosovo atacurile ucigaşe se intensifică, în Serbia se cere democratizarea regimului. Războiul a depopulat provincia.
În 3 săptămâni au plecat din Kosovo mai mult de 500.000 de oameni. Alte câteva sute de mii aveau deja statutul de refugiaţi. Înafară de cei care erau deja obligaţi să se retragă în păduri şi dealuri. 20.000 de oameni din oraşul Peje au fost obligaţi în 10 minute să îşi evacueze casele : 30 de crime, în 2 zile. Peste 80% din populaţie a fost mutată. Mulţi dintre cei rămaşi au fost asasinaţi sau închişi.
Astăzi Kosovo este o provincie liberă. Iugoslavia numai există. Slobodan Miloşovici a fost predat Tribunalului de la Haga pentru asasinate. Opoziţia sârbă a reuşit să se opună lui şi alături de manifestaţii puternice de stradă au reuşit să îl înlăture, în anul 2000. Următorii ani au fost consacraţi refacerii ţării: au atras fonduri pentru refacerea economiei. S-a început eradicarea corupţiei dar urmările războiului planează încă.

NOI CHIAR PLĂTIM!
<>.

Daca ai gasit acest articol interesant, trimite-l si unui prieten
Friend Email
Enter your message


Despre autor:

pasionata de carti si de scris, absolventa a Facultatii de Istorie

3 comentarii la “Cum s-a ajuns la război?cazul Kosovo”

  1. a ajuns şi în iugoslavia democraţia şi libertatea! ~X( :lol:

  2. Buna ziua.
    1.Aveti deptate, este imporibil sa „ajunga” democratia si libertatea in Iugoslavia deoarece ea nu mai exista astazi.
    2.Daca va referiti totusi la Serbia, imi pare rau daca asa ati inteles din textul meu dar eu nu am afirmat ca „a ajuns democratia in Serbia”. Am zis doar ca incearca, asa cum au incercat si germanii dupa regimul lui Hitler, sa construiasca o noua natiune.
    3.In momentul in care s-a cerut democratizarea regimului s-a creut de fapt drepturi egale pentru toate natiunile existente in cadrul micului stat.
    O sa fiu mai explicita dat viitoare.
    Va multumesc pentru comentarii. Va sunt la dispozitie oricand pentru nelamuriri sau discutii!

Comentaţi

~X( ~O) x( o:) ^:)^ [-X [-O< I-) >:p >:d< >-) =P~ =D> =; =(( ;;) :wink: :twisted: :roll: :oops: :mrgreen: :lol: :idea: :hi5: :evil: :cry: :arrow: :^o :D/ :?: :-| :-x :-w :-ss :-s :-q :-o :-c :-P :-L :-D :-@ :-?? :-? :-> :-< :-$ :- :* :)>- :)) :) :(|) :( :!: 8-O 8-> 8) (:|

 

Pentru a semna petitia trebuie sa va logati

Daca sunteti utilizator inregistrat va puteti loga in zona Acces

Daca nu sunteti inregistrat va puteti crea un cont aici.