Joi, 22 Iunie 2017

Opinia Opinia ta contează! Fă-o cunoscută!

stiri interne
stiri interne

Cineva îmi fură stelele

27.09.2014 ·Scris de: in Sci-Fi, Fantasy

cotor de mar-Cineva îmi fură stelele!

Acestea fură cuvintele care îl treziră. Îşi roti ochii şi văzu că se afla aşezat într-un fel de şezlong acoperit de o blană albă de unde putea să vadă o încăpere înaltă ai cărui pereţi erau la fel de albi ca şi cupola ce ţinea loc de tavan, totul părând a fi făcut din zăpadă. Era dezbrăcat pe jumătate, dar acoperit cu o blană la fel de albă ca cea pe care era aşezat, după cum descoperi uitându-se sub blana care îl acoperea. Era cald, cu toate că nu descoperi sursa de căldură care încălzea încăperea. În faţa lui erau aşezaţi în două şezlonguri asemănătoare cu al lui alţi doi bărbaţi la fel de bărboşi ca şi el. Între ei, liniştiţi, putu să vadă pe lângă echipajul lui de câini alte două echipaje canine care stăteau liniştite fără să existe niciun conflict sau vreun semn că ar izbucni vreunul între câinii care le alcătuiau, şi care acum stăteau cuminţi moţăind între el şi ceilalţi doi. Ultimul lucru pe care şi-l amintea era viscolul prin care înainta, şi în care se pierduse împreună cu pasagera lui cu care fugea de patrulele Comunităţii, pe care le zăriseră înaintea începerii viscolului în care se pierduseră. El era unul din cei doi piloţi care conduceau corabia care se sacrificase luptând cu nava de linie a Comunităţii pentru a le acoperi lor fuga, câinii de sanie, el şi pasagera lui fiind probabil singurii supravieţuitori al echipajului care plecase să găsească alte grupări care se opuneau Comunităţii, şi să le ceară ajutorul, eventual să găsească un nou loc unde să se ascundă, al lor fiind sub asediul armatei Comunităţii, şi fiind pe cale de a fi cucerit. Acesta fusese motivul pentru care micuţa fregată avea la bord şi pe moştenitoarea casei conducătoare a mişcării lor de rezistenţă împotriva Comunităţii şi a ceea ce aceasta se transformase. Fuga lor era mai degrabă o încercare disperată la noroc de a găsi acul în carul cu fân decât de a merge undeva la sigur, ţinta fiind ştiută, dar nedefinită, sau mai bine zis, nelocalizată. Chiar dacă ar fi fost să ştie locaţia exactă a destinaţiei lor nu puteau şti peste ce aveau să dea acolo, dacă vor fi bine primiţi sau folosiţi ca monedă de schimb pentru favoruri şi bunuri ale Comunităţii. Din contactele lor reieşise că aveau şanse de succes dacă reuşeau să dea de ceilalţi asemenea lor. Dar acum scopul fugii lor şi întâmplările prin care trecuse în ultimele zile păreau relativ îndepărtate. În aceeaşi cupolă cu el şi ceilalţi doi văzu un bărbat dezbrăcat pe jumătate, bine făcut, mai înalt decât media, nu muşchiulos, dar vânos, şi care lovea cu un fel de ciocan translucid, ce părea făcut din gheaţă în ceva ce nu se vedea din poziţia în care era. Dacă nu ar fi fost albul de zăpadă de care era înconjurat ar fi putut zice că era într-o fierărie, iar bărbatul respectiv era fierarul, mai ales că era asudat, dar nu vedea nicio urmă de negreală sau cuptoare. Ceva ce păreau a fi nişte foale se zăreau mişcându-se, iar în jurul lui zgomotul fiind dominat de răsuflarea uriaşului plămân. După ce ridică puţin capul reuşi să vadă şi ceva ca un elefant de mare care se chinuia să se înalţe şi să apese mânerul foalelor care răsuflau undeva în dreptul bărbatului fierar care executa lovituri cu ciocanul lui uriaş de gheaţă, dar foarte ciudat, nu a auzit niciodată sunetul vreunei lovituri. Liniştea funcţionării foalelor era probabil şi răspunsul la faptul că fusese trezit de nişte cuvinte în loc de lovituri de ciocan. Presupunea că fierarul era proprietarul locaţiei în care se afla, iar ceilalţi doi bărboşi, unul cu o barbă blond-roşcată, celălalt cu o barbă castanie, ca şi părul lor, erau cel mai probabil nişte oaspeţi ca şi el.

-Da, Lache, se auzi din nou ciudatul fierar, cu siguranţă cineva îmi fură stelele!

Se adresa mânuitorului foalelor probabil, pentru că el şi ceilalţi doi erau în spatele lui, iar el cu siguranţă nu se numea Lache.

-Ce naiba o face cu ele, pentru că numai eu am codul lor pentru a le porni? Şi nimeni nu le-ar cumpăra fără să aibă codurile de start, iar o stea făurită la rece nu poate fi pornită fără aceste coduri fiind imposibil de spart. Cel puţin aşa ştiu Eu, iar Eu ştiu multe, încheie uriaşul hohotind de parcă ar fi auzit o glumă bună.

După ce termină din hohoteală lovi la fel de surd în ceea ce meşterea după care se întoarse aruncându-şi privirea spre ei.

-A, unul s-a trezit! Eu sunt Eu, şi sunteţi oaspeţii Mei, cel puţin până mă hotărăsc ce o să fac cu voi. Vorbise cu el, dar îi aruncase doar o privire după care se întorsese la ciocănitul lui neauzit.

M-am dat jos din confortabilul şi căldurosul meu loc, luându-mi încălţările care se găseau la picioarele şezlongului, la fel ca şi încălţările celorlalţi doi, atent aşezate lângă paturile lor.

O cercetare fugară asupră-mi m-a făcut să-mi dau seama că nu mai simţeam durerea celor câteva coaste care probabil se rupseseră în timpul bătăliei cu nava Comunităţii, şi care îl supăraseră tot drumul până aici uneori crezând că îl vor ucide. Nici degetele de la mâini nu mai prezentau urmele muşcăturii frigului de afară. Se simţea ca nou, odihnit şi plin de energie.

-Lache, acum o să înceapă întrebările, lucru care îmi place cel mai mult, rosti fierarul neîntorcându-se spre el. Cum invitaţia la explorare şi dialog era subînţeleasă, crezu el, din rostirea gazdei, începu să exploreze încăperea, care era spaţioasă, strecurându-se printre căţeii care de abia catadicsiră să deschidă ochii şi să dea din coadă. Se îndreptă spre peretele încăperii pe care puse mâna trăgând concluzia că se află într-un iglu imens care se pare că era conectat şi la altă încăpere, probabil tot un iglu asemănător, ţinând cont că zări o ieşire care nu părea a da afară.

-Să ai în permanenţă un foc care să te încălzească!, lansă formula de salut consacrată.

-Nu prea am nevoie îi răspunse fierarul, dar îţi mulţumesc pentru urare.

Se părea că acesta nu prea vroia să-l bage în seamă, pentru că nu catadicsise să se întoarcă cu faţa la el nici măcar când îi răspunsese la salut, răspunsul fiind destul de neobişnuit şi îngâmfat ţinând cont de vremurile în care trăiau, şi unde existenţa focului însemna viaţă şi bunăstare, şi deci îşi luă permisiunea de a explora în continuare locul unde se afla. Pe pereţii de zăpadă erau atârnate unelte care dacă nu ar fi părut făcute din gheaţă puteau fi uneltele unui fierar, aşa cum avusese prima impresie. Dar păreau făcute din gheaţă, şi deci nu era o fierărie obişnuită, ci un atelier de meşterit ceva. Nu îndrăzni să se ducă şi să pipăie una dintre uneltele atârnate de nişte cârlige ce erau făcute din acelaşi material ca şi ele, şi aşa hoinăreala lui era la limita politeţii aşa cum o ştia el! Continuă totuşi să exploreze încăperea apropriindu-se de locul la care meşterul „fierar” îşi îndrepta atenţia şi îndemânarea. Trecând prin spatele lui Lache, presupuse, care asuda împingând la foale se aproprie de „nicovala” lovită neauzit şi cu sete de gazdă.

-Eu mă numesc Vlad, se prezentă fierarului.

-Poţi să mă numeşti Eu, îi răspunse acesta continuându-şi activitatea.

Văzu că pe o nicovală de „gheaţă” acesta ciocănea o bucată de ceva, ce părea făcut din acelaşi material ca şi ciocanul cu care era modelat şi ca şi cleştele în care era strâns. În locul cuptorului cu jar care ar fi trebuit să înmoaie fierul zări ceva asemănător conectat printr-o tubulatură de „zăpadă” la foalele pe care le mânuia Lache, şi din care ieşeau aburi, dar cu siguranţă nu erau de la căldură. În faţa nicovalei zări o pată neagră, mai degrabă o gaură neagră care era încastrată în ceva ce părea un dulap, mai degrabă o statuie ciudată cu faţă neagră, dacă privea mai atent. Strecurându-se între nicovală şi ciudata „statuie”, postându-se în faţa ei privi în faţa neagră ce privea înapoi în cameră. Timpul parcă se opri în loc, iar un fior rece care îi alergă pe şira spinării îi zbârli firele de păr de pe corp. Simţii cum frica îi strânse stomacul şi îi crescu pulsul.

-Ciudat, foarte ciudat, dar şi încurajator!, îl scoase din transa în care picase glasul lui Eu.

Privirea i se desprinse de la faţa neagră şi se uită mai atent pe jos unde erau împrăştiate resturile rezultate din ciocăneala lui Eu, şi culeasă una dintre ele. Era o bucată mare de sticlă cu multe ape. În stânga nicovalei de „sticlă” era un coş de nuiele, care în aceste vremuri era o avere, existenţa lui aici confirmându-i din nou faptul că gazda lui era deosebită şi bogată conform cu standardele pe care la ştia, dar aici credea că era vorba despre altceva, şi mult mai mult decât valorile lui. În coşul măricel Eu aruncă din cleşte încă o bilă făcută din sticla cu multe ape, care se alătură la altele patru asemenea ei.

-N-am mai văzut aşa ceva, spuse ferindu-se din calea cleştelui de gheaţă-sticlă care se înfipse în faţa neagră a statuii.

-Nu aveai cum, îi răspunse Eu, smulgând cu oarecare dificultate cleştele din negura care părea că prinsese viaţă, şi că nu vroia să-i dea drumul.

Prinsă în cleşte era o bucată neagră care părea vie, i se păru, deoarece zbaterea pe care o observase se opri repede, în foarte scurt timp bucata neagră devenind o bucată mare de sticlă.

-Unde sunt, şi unde este fata cu care eram?

-Eşti la mine acasă, iar fata cu care erai e pe mâini bune şi în siguranţă!

-Mulţumesc că ne-aţi salvat! Dar aţi putea fi mai exact ce înseamnă la tine acasă?

-Aş putea, dar nu aici, şi nu acum, îi răspunse taciturn Eu, băgând în „cuptor” cleştele cu bucata de „sticlă” pe care îl lăsă la încălzit.

-Fata este cu soţia mea. Lache du-te şi cheam-o pe Tu să-i aducă lui Vlad hainele!

Lache lăsă mânerele foalelor şi ţopăind se îndreptă spre ieşirea pe care o observase mai devreme.

-Tu şi prietenii tăi aţi plecat într-o călătorie foarte lungă, departe de casă.

-Nu îi cunosc cine sunt cei doi, deci nu sunt prietenii mei.

-Ciudat, eraţi foarte aproape unii de alţii, la mai puţin de 10 metri, atunci când Tu v-a găsit.

Câteva momente de linişte se lăsară în încăpere care fu întreruptă de unul dintre ceilalţi doi oaspeţi.

-Să aveţi mereu un foc care să vă încălzească!, rosti acesta, ridicat în capul oaselor.

-Mulţumesc, la fel şi ţie străine!, răspunse Vlad.

-Hmm!, fu ceea ce Eu păru să zică.

-Mă numesc Vladimir, şi sunt Prim al Comunităţii, continuă să spună Vladimir în timp ce se încălţa.

-Bine Vladimir, Prim al Comunităţii. Fii binevenit în casa mea!, îi spuse Eu.

-Unde este localizată casa ta, şi de partea cui sunteţi voi?

-Nu-mi place tonul tău Vladimir, iar Eu sunt de partea Mea.

-Îmi cer scuze pentru ofensa adusă, dar urmăream nişte rebeli, şi suntem în război, iar datoria mea este să-mi înfrunt inamicii oriunde m-aş afla indiferent de riscuri, şi din respect pentru gazdă trebuie să ştiu în ce situaţie mă găsesc pentru a nu o jigni pe ea sau oaspeţii ei.

-Lasă războiul vostru în afara acestor pereţi, dar îţi mulţumesc pentru grijă şi onestitate.

-Un Prim al Comunităţii nu poate fi decât onest şi hotărât, la fel ca orice ostaş aflat sub steagurile Comunităţii! Cui mă adresez?

-Mie poţi să-mi spui Eu, iar el este Vlad, iar dacă vrea să-ţi spună ceva despre el e treaba lui, spuse Eu, începând să ciocănească la bucata lui de sticlă pe care o scosese din cuptor.

Deci cei doi erau urmăritorii lui se gândi Vlad. N prea era într-o situaţie fericită, totul depinzând de gazda lor. Totuşi comportamentul gazdei lor îi dădea speranţe că cel puţin pe moment era în relativă siguranţă.

-Să aveţi mereu un foc care să vă încălzească!, se auzi cel de-al treilea ocupant al încăperii.

-Bine!, rosti Eu.

-Eu sunt Hans, şi sunt Secund-Prim al Comunităţii. Unde mă aflu?

-Suntem sub acoperişul celui care îşi spune Eu, îi răspunse Vladimir.

Hans se ridicase şi se îndreptă ţintă spre dulapul cu gaura neagră, atras parcă de el şi se postă în faţa lui privind în întunecimea adâncă a găurii   negre. Fără nici un avertisment dulapul îl absorbi de parcă nici nu ar fi existat.

-Ce s-a întâmplat? Strigă Vladimir.

-Nimic deosebit. Doar că fântâna sufletelor l-a luat pe Hans acolo unde îi era locul, îi răspunse Eu.

-Unde este al treilea?, se auzi o întrebare rostită pe un ton apăsat, dar de o voce care ar fi putu vindeca orice durere.

Atât Vlad, cât şi Vladimir se întoarseră spre emitentă reacţia amândoura fiind aceeaşi: uimire în faţa frumuseţii pe măsura vocii, posesoarea ei potrivindu-se cu meşterul făurar, Eu. Nici femeie, nici bărbat nu i-ar fi putut găsi vreun cusur fizic, rochia albă, care atingea podeaua, în care era îmbrăcată, lăsând să se ghicească un corp pe care toţi l-ar fi dorit fiecare din motive diferite, dar de înţeles toţi. Poate că totuşi cârcotaşii ar fi putut spune că roşul aprins al părului şi ochii verzi nu se asortau cu rochia albă pe care o purta, ce era făcută dintr-un material pe care nu-l mai văzuseră până acum, şi nu prea văzuseră acest tip de costumaţie la o femeie acolo de unde veneau ei.

-Hans era numele lui, dacă te interesează, a privit în fântâna sufletelor care l-a înghiţit.

-Ţi-am spus să nu-i laşi să se aproprie de ea!

-Da, dar, ştii că sunt curios, şi apoi nici nu am avut timp să reacţionez. Dacă vrei să afli şi o veste bună, Vlad, cel cu părul şi barba neagră a privit şi el, iar fântâna nici nu a mişcat.

-Este ciudat.

-Aşa am gândit şi eu.

-Ce este „fântâna sufletelor”?, întrebă Vladimir.

-Este chestia aceea care ţi-a luat prietenul, şi de care dacă nu vrei să păţeşti la fel ar fi bine să nu te aproprii de ea, îi răspunse Eu.

-Nici nu o să se aproprie, pentru că după ce o să ia cămăşile pe care le-am adus o să mergem să mâncăm, îl completă nou venita, înmânându-le celor doi câte o cămaşă. Eu ia şi tu ceva pe tine şi vino la masă, zise aceasta făcându-le celorlalţi doi semn să o urmeze.

Încă uimiţi de dispariţia lui Hans şi de apariţia năucitoare a soţiei gazdei lor, o urmară pe aceasta pe ieşirea pe care intrase aceasta în cameră, singura de altfel, lăsându-l pe Eu în atelierul fantastic împreună cu Lache, care îşi făcuse apariţia între timp.

Intrară într-o cameră la fel de spaţioasă ca cea pe care o părăsiseră în mijlocul căreia se afla o masă lungă de lemn înconjurată de douăsprezece scaune, din lemn şi ele, unul dintre ele fiind ocupat de o fata, de vreo doisprezece ani care tocmai aşeza un cotor de măr lângă altele

Concurs

 

Daca ai gasit acest articol interesant, trimite-l si unui prieten
Friend Email
Enter your message


Despre autor:

fără ocupaţie şi realizări materiale şi profesionale,un pesimist optimist,care o duce rău bine de tot sau bine rău de tot(încă nu m-am decis),dar mă doresc un fel de ‘gigi contra’ la tot şi la toate,dar nu-mi reuşeşte prea bine nici treaba asta

Site-ul meu: http://opinia1.ro

Un comentariu la “Cineva îmi fură stelele”

  1. roxana92 spune:

    =D>

Comentaţi

~X( ~O) x( o:) ^:)^ [-X [-O< I-) >:p >:d< >-) =P~ =D> =; =(( ;;) :wink: :twisted: :roll: :oops: :mrgreen: :lol: :idea: :hi5: :evil: :cry: :arrow: :^o :D/ :?: :-| :-x :-w :-ss :-s :-q :-o :-c :-P :-L :-D :-@ :-?? :-? :-> :-< :-$ :- :* :)>- :)) :) :(|) :( :!: 8-O 8-> 8) (:|

 

Pentru a semna petitia trebuie sa va logati

Daca sunteti utilizator inregistrat va puteti loga in zona Acces

Daca nu sunteti inregistrat va puteti crea un cont aici.