Sambata, 25 Martie 2017

Opinia Opinia ta contează! Fă-o cunoscută!

stiri interne
stiri interne

Chemarea Libertăţii

02.04.2015 ·Scris de: in Gânduri

chemarea libertatii b         Eh !!! Domeniul este vast, şi aş vrea, dacă se poate să vorbesc de acel ideal stoic, de libertatea interioară, de omul care independent de toate situaţiile sociale, care se întăreşte în el însuşi…şi aşa găseşte sursa vieţii sale.

Aşa cred, că noi toţi, într-o zi sau alta vom fi chemaţi la adevărata viaţă. Şi pot spune că, contează foarte mult relaţiile educative între un adult şi un tânăr, între copii şi părinţi, profesori şi elevii lor.
Această relaţie educativă într-adevăr dificilă, şi mai ales în condiţiile de acum cred că am avea nevoie de un ghid, şi de ce nu, de cineva care să vorbească despre libertate, s-o simtă, şi care să ne iubească.

Aş pune trei întrebări :

1. Suntem din start liberi ?
2. Putem deveni liberi ?
3. De ce ajutor avem nevoie ?

O să încep să tratez prima întrebare, care este esenţială în a merge pe firul Ariadnei.
Într-adevăr luată aşa simplist întrebarea pare banală, şi majoritatea s-ar umfla în pene în a-şi etala libertatea.
Desigur suntem capabili de a face mici alegeri, suntem toţi capabili de a avea preferinţe, dorinţe, plăceri, care totuşi vor fi greu de justificat.
Eh ! Această capacitate de a alege între dorinţă, plăcere şi spirit este de fapt primul nivel, prima treaptă a libertăţii. Liberul nostru arbitru, capacitatea de a alege între două lucruri mai mult sau mai puţin echivalente…dar mă întreb este oare aceasta libertatea ? Suntem noi , adică am cucerit într-adevăr suveranitatea noastră ? Am ajuns oare la o capacitate de autodeterminare, sau altfel spus, avem noi un cuvânt personal la posibilitatea de a lua o decizie personală, o decizie care este realmente a noastră, și care ne obligă și ne angajează pe un drum adevărat ?

Eh !!! Aici este distincţia esenţială, pe de-o parte libertatea arbitrară şi pe cealaltă parte libertatea de a fi cu adevărat liber, adică libertatea spirituală.
Libertatea arbitrară este comanda, nu ştiu, ordinul dorinţei, fiecare din noi suntem capabili să alegem dintre două realităţi mai mult sau mai puţin echivalente.
Iar…cea de a doua, este de fapt tot un ordin, eh , este un ordin de devenire, de cucerire.
Suveranitatea este obţinută greu, prin cuceriri, renunţări, fără oprire şi este acel punct din viaţă când ne putem răspunde la întrebarea de la început : Suntem liberi ? Eh, drumul spre libertate este lung…ar trebui mai întâi să eliberăm „libertatea” noastră.

Această libertate în adevăratul sens al cuvântului, este ascunsă, este captivă în sine. Un mare sfânt, nu-mi aduc aminte numele, vorbea de doi adversari al propriei libertăţi şi anume : carnea şi lumea. Doi adversari a căror complexitate coraborează unul cu celălalt.

Sunt presiuni din afară, sunt modele de conduită socială impuse pentru a dirija, manipula, reacţiile noastre, atitudinile noastre.
Influenţa grupului ne face la un moment dat vulnerabili…manipulaţi de păpuşarii ce ne vor „educaţi” cum vor ei.
Se lucrează, se şanteajează de fapt cu o temă fierbinte, şi anume frica de a fi excomunicat.
Ceea ce este grav, este că sub această formă, lumea, opinia publică, şi ea la rândul ei manipulată , stabilesc un jug social.

Să vorbesc acum despre carne, despre instinctele necontroloate, despre haosul dorinţelor, anarhia care ţâşneşte în toate sensurile.
Analizez pe de-o parte teama, fricile paralizante, frica de a fi judecaţi, condamnaţi, torturaţi de alţii, de care suntem dominaţi, de fapt de judecat, de frica celor care ne vor sclavi. Frica de sine, de această realitate confuză care presează în noi înşine, frica de singurătate, de a fi dat afară de la servici, de a-ţi lipsi pâinea cea de toate zilele.
Dar cel mai groaznic lucru care ni se întâmplă este lipsa iubirii.
Se vorbeşte, vorbim şi noi aşa, de frica de moarte, dar în esenţă ea este o chestiune care ar trebui abordată la începutul urcuşului, pentru că moartea trebuie învinsă.

Faţa tuturor fricilor, este deci în toate aceste dorinţe, rătăciri, risipiri, denaturări, devieri. Este cotropirea libertăţii de latura instinctuală.
Este tâmpenia, este marea greşeală de a crede în idoli. Se crede mereu în ceva, este dificil, aproape imposibil să fi într-adevăr ateu, şi este uşor să-ţi faci dumnezei imaginari, de a ne iluziona.

Minciunile care ne amăgesc în viciu, mass-media ce contribuie cu vârf şi îndesat în „educaţia” în acest sens. Muzica, filmele, ei bine nu toate, mă refer ca cele cu „temă”. Sunt cei care ne înşeală, cei care ascund adevărul, cei care îşi mint aproapele. Dar minciuna ca obiectiv, falsitatea noastră în normele de viaţă care ne ţin sclavi, care în definitiv de a ne înşela şi de a ne pierde.

Deci relaţia educaţională stă la bază, trebuie să ne dobândim, să ne redescoperim să ascultăm ceva, care datorită zgomotului social nu l-am auzit niciodată, trebuie să ne ascultăm conşţiinţa.
Relaţiile sunt de aici încolo punctul de plecare spre sine, şi sunt capabile să ne determine să luăm decizii pe care le vom considera cu adevărat ale noastre.

Dar oare în ce condiţii, în ce condiţii putem accede spre libertate? Eh , este bine să reflectăm înainte de a pleca la acest drum!

Poate prima condiţie, de fapt în sine, condiţia necesară, pentru a urca la libertate este aceea de a crede.
Noi toţi, omul în general, suntem tentaţi să renunţăm, să ne resemnăm fatalităţii. Trebuie să crezi şi să nu te îndoieşti şi atunci, eh, atunci vei fi ajutat.

Fatalitatea exterioară atât de opresantă, este de fapt greutatea lumii, complexitatea sa, şi astăzi… este evident  că în această lume, aici, tinerii nu mai au locurile lor recunoscute, cele speciale pentru ei.
Tentaţia de destin, fatalitatatea internă sunt într-adevăr chestiuni dificile.
Pentru a face un pas înainte pe drumul propriei libertăţi trebuie musai un minimum de încredere în tine, în propriile capacităţi.
Această încredere…acum, mai ales acum în băseala cotidiană este foarte rară şi va fi cu atât mai rară cu cât cei din anturaj nu cred în ei înşişi şi în forţele pe care le au în ei.

Alt obstacol, foarte important şi de reţinut, este acela de a nu ţine cont de limite, ci de greşeli. Eh, Vinovăţia şi resemnarea sunt un subtil năvod prin care adversarul închide oamenii şi îi face să-şi schimbe hotărârile să caute adevăratul drum.

Deci în concluzie prima condiţie este : CREDE ÎN LIBERTATE

O altă condiţie la fel de importantă ca prima este să ai gustul de libertate.
Este că mai devreme sau mai târziu se trezeşte gustul de libertate, care defapt este o probă înainte de libertate.
Cam pentru toţi, mai bine spus pentru majoritatea noastră, noi nu avem alte dovezi decât în viaţa curentă. Şi atunci, oare cum putem să ne trezim în noi acest gust, căci tentaţia de iresponsabilitate este mare.
Trebuie să ne debarasăm de poftă, acea greutate care îngrădeşte libertatea. Libertatea este scumpă căci este un aspect fundamental, ea de fapt este o ruptură, o negaţie. Ea comportă ruptura, smulgere de acea latură nocturnă, negativă, de aşa zisă tentaţie de libertate falsă, care nu există.
Preţul libertăţii este tocmai a accepta renunţarea la plăcerile ieftine ale vieţii.

Eh !!! şi naşterea, a doua naştere, naşterea omului nou, ţine de fapt de trezirea omului din somnul păcatului. Naşterea într-o lume nouă, o relaţie nouă, o relaţie în care dăruim viaţa noastră pentru iubire.
Toată, dar toată experienţa libertăţii este naştere, protest, promisiune, este promisiunea că nimeni nu va avea acces la libertate decât pe drumul datoriei.

Libertatea nu este un ordin, adică de genul : „tu trebuie să…”, nu este un ordin al legii, este un ordin al promisiunii : Eh ! dacă tu vrei…!!!
Avem Evanghelia, unde Discursul pe Munte nu începe prin lege, el începe prin promisiune, promisiunea bucuriei, promisiunea fericirii.

Sigur că cel care a început să guste fin libertatea, va putea merge spre libertate.

 

Libertatea, eh, este un cuvânt care curând o să se vrea să fie scos din dicţionar, la fel cum s-a dorit cu ţigan şi jiddan, dar de data asta pentru că poate da o tentă de nebunie şi poate duce la unele fapte nesociale.

Când mă gândesc cât de frumos este în zilele liniştite la marea din sine şi câtă fericire şi bunătate abundă din spiritul eliberat, aş vrea să ieşim şi să facem o ţară liberă, şi să încercăm să vindecăm pe toţi orbii ce nu vor…săracii nici să audă de libertate. Eh, este cumplit, e ca şi cum ai întreba un cadavru dacă vrea să fie în viaţă, iar acesta bălăbându-se ar fugi îngrozit.

În puşcărie sunt de toate categoriile, şi săraci şi bogaţi, şi intelectuali, savanţi neghiobi, şi cocalari, tâmpiţi şi inocenţi. Toţi stau şi cu toate că „uşa” este deschisă…nimeni nu iese, nimeni nu este tentat să încerce şi să vadă ce este după gratii.

Este cumplit, mai ales celor bogaţi, care chiar ar dori să închidă această „uşă”…dătătoare de curent. În bănetul lor, şi-au făcut palate în puşcărie, s-au făcut vătafi peste ceilalţi puşcăriaşi. Fericirea este o boală pe care bieţii bogaţi o tratează la psihiatru, la parapsihologi şi vrăjitori, unii mai se duc şi la biserica din puşcărie…uneori chiar ruşinaţi.
Nefericiţii ce au zărit „uşa”, uşa ieşirii, şi pe care n-o mai pot uita, sunt băgaţi la nebuni şi trataţi cu multe pastile pentru a scăpa de sindromul depresiv de libertate.
Unii…realizează că sunt îngropaţi de vi, şi ca şi cei ce fizic au păţit aşa ceva, scurmă, zgârâie cu unghiile şi vor să iasă, ţipă şi caută…”uşa”.

Eh !!! Am să continui, ieşind pe „uşă”, să încerc să vorbesc acum de cum putem obţine mijoacele, mă refer la cei ce deja au acest gust al libertăţii.

Eh !!! deci a crede, a avea gust şi acum, la fel de important, condiţiile de a dobândii mijloacele.
Ele sunt de două feluri. Primele sunt condiţiile primite de la natură, mă refer la inteligenţa nativă, şi cele de la societate, care sunt faimoasele condiţii de libertate la care apelăm…liberăţile sociale şi cele civice.
Foarte lesne aceste se confundă cu libertatea însăşi, dar ele sunt defapt doar nişte condiţii esenţiale. Ele pot facilita sau împiedica pe fiecare din noi de adeveni liber.
Cum să spun, este destul de greu, dar este favorabil ca la început să şi sănătos psihic şi fizic, să ai un echilibreu afectiv personal şi posesiv.

În fine este clar, băsescial de clar, că, condiţiile politice nu sunt deloc neutre. Ele sunt libertatea de a te exprima, şi dacă aceasta este înlăturată sau total negată este defapt o îngădrire.
Dar totuşi nici atunci nu voi fi cu adevărat liber, căci nimeni nu va deveni liber singur…
El…se va elibera într-o lume de oameni liberi, dar va trăi şi-n mijlocul scalavilor, şi vor fi călăuze care vor arăta „uşa” celor ce doresc să devină liberi.
Oamenii nu sunt eliberaţi…ci ei se eliberează ei înşişi, ei singuri. Şi vom vedea că acea promisiune de libertate, va fi în cele din urmă, toată în întregime un cadou de la Dumnezeu, fiecare personal şi singur va putea veni în faţa Lui.

Ce este foarte, foarte important, este faptul că există mijloace de a dobândi har. La acesta se poate apela prin rugăciune, printr-o curăţenie interioră, prin exerciţii spirituale de voinţă, dar nu în sens pedagogic ca exerciţiile de algebră, dar ca exerciţiile psihice…de a ne elibera corpul, eh, hoţul…
Punctul de început va fi când vom luat contact concret cu puşcăria, şi de a ne da seama că nu suntem liberi, de ceea ce ne pierde, de rătăciri adică.
Faţă de toate aceste rătăciri, forţe de distrugere, curenţi ai puşcăriei, va fi o cunoaştere, o spiritualitate pe care trebuie să o purtăm fiecare în sine, pentru ca aşa să obţinem propria suveranitate.

 

Eu personal respir mai greu, oxigenul s-a rarefiat, s-a scumpit aerul…pentru fraierul.
Obosim, ne scofârcim, ne cocoşăm, alergăm după material, ni s-au schimonosit feţele, sufletele, suntem nepăsători, înrăiţi şi stupizi.
Riduri adânci ne brăzdează obrajii, ochii, fruntea. Suntem dependenţi de un materialism care ne-a ucis sentimentele. Suntem sclavii ecranelor, suntem nişte fantome ieşite din bezna sinelui. Nişte biete cadavre ce se bălăbănesc într-o societate în descompunere.
Din cand in când, găsim clipe în care oprim timpul ca să mai plângem. Câteva lacrimi, unii mai norocoşi…se pot şi trezi, dar foarte puţini, alţii doar câteva lacrimi si apoi continuă alergarea nimicitoare.

Zâmbetele au devenit grimase de complezenţă, fără suport in inimă. Râsul ne este tot mai isteric, refularea disperarii. Timpul trece prin noi lăsând urme adânci. Copiii cresc singuri, în camere tot mai îndepărtate, lipsiţi de poveşti, de eroi, de modele, rătacind prin paginile internetului, la tembelizor, mâncând pe apucate, oglinzi fidele ale părinţilor dependenţi de concret. Nu ştiu să citească, să scrie, să iubească, să sufere. Inconştienţi şi mereu ocupaţi, îi lăsăm pradă vieţii prescurtate absurd. Le ucidem copilăria şi le ucidem libertatea…şi vor deveni ca noi, legume sociale.

Ne amăgim, unii cu bunăstarea materială ăştia din ce în ce mai puţini, care îmbracă sinistru nişte biete suflete goale.
Cei ce mai ies în străinătate, merg , doar pentru a face poze “cât încape” în faţa unor clădiri si monumente celebre. Dar unii nici nu ştim ce reprezinta. La Luvru ne înghesuim să-i facem o fotografie pe ascuns Mona Lisei, fără a-i pătrunde zâmbetul.
Şi oare cum ar putea-o face altfel nişte cadavre vii . Şi aşa spunem : “Am fost şi eu acolo”, putem a ne lăuda, “uite am şi poze”…

Eh, bem multă cafea şi energizante, alcool ca să rezistăm cât mai mult. Unii fumează tot mai des, ţigări tot mai tari. Înghiţim hapuri cu false vitamine, multe medicamente, sperând în miracole. Uităm să trecem pe la doctor, pentru un control de rutină şi câteva analize. De frica unor rezultate devastatoare! Nimeni şi nimic nu ne poate opri din biciuirea voluntară a trupului nostru, zilnic. Am uitat sa deschidem o carte, filmele le vedem pe jumătate, nu mai avem răbdare, sentimentele confuze ne apasă tot mai puţin, afectiunea a devenit ceva abstract, iubirea s-a pierdut în alte vremi. Dormim pe fuga, mâncâm in grabă, visăm fugar, alergam prin viaţă doar cu un scop, materialul….
Anotimpurile trec peste noi fără să le observăm, le indentificăm doar prin facturi. De fapt singurul anotimp în care existăm este iarna, suntem îngheţaţi în nemernicenia noastră, încremeniţi în proiect şi nimeni nu mai crede în primăvară.
Din când în când mai moare cineva cunoscut. Absenţi îl ducem pe ultimul drum, gândind la intinerariul de dincolo de poarta cimitirului. Unde avem de mers, ce mai trebuie sa rezolvăm, cât mai avem de plătit. Nişte morţi ce-şi îngroapă morţii.

Eh !!! Noi nu trăim, doar existăm, supravieţuim…

Nu ştiu ce mi-a venit tocmai acum când vroiam să continui cu libertatea, sau poate aceste gânduri ies dintr-o puternică furtună lăuntrică.

Am să revin, şi dacă vorbesc singur, şi nimeni nu mă ascultă, nimănui nu-i pasă, eu o iau ca o terapie, şi într-adevăr mă simt mai bine după un astfel de act!

 

Eh ! N-am mai fost liber de cam multişor, hai să luăm o gură dulce din elixirul liberăţii!

Întorcându-mă la ceea ce spuneam vorbind de mijloacele prin care noi putem accede la libertate, trebuie să vorbesc, şi asta neapărat, şi despre etape. Altfel amestecând şi începând haotic…urmează eşecul.
Pe acest drum al libertăţii etapele necesare sunt : „Legea” şi „Libertatea în spirit”.
Nu, nu am să mă refer la nelegea sau nelegiurea de acum, de bocceluţa şi băseala, nemernicii puşcăriei de aici. Sigur că am ajuns aici…şi pentru că nu am respectat Legea…

Dar să-mi las bocceluța…și să încep să vorbesc despre lege…
Legea trebuie neapărat să existe, ea este foarte necesară pe drumul vieţii. Eh, uneori ea este pervertită de chiar cel care are misiunea s-o spună, şi de cel care o aude. Şi aşa…de la Cuvântul care a dat viaţa, la palavre şi cuvinte care dau moarte…împietrire. Zgomot şi bruiaj care ne întemniţează.
Această pervertire a legii, această uitare (uneori chiar involuntară), este că legea nu are sens dacă nu este însoțită, dacă, dacă nu este precedată de promisiune. Păi…asta este de fapt esențialul care ni se ascunde, și pe care scalvii nu trebuie să-l știe, mai ales cei din NWO, este că noi, noi toți suntem chemați la libertate.

Pe de o parte legea ne arată impasurile, drumurile care ne conduc greșit. Asta pentru că legea nu o să ne spăună niciodată ce trebuie să facem, ea o să ne spunem ce nu trebuie să facem…ce nu avem voie, asta tot pentru binele nostru. Îmi aduc aminte de o replică din filmul „Călăuza” a lui Tarkovski, şi anume, cam aşa era : „Mistreţul a eşuat…pentru că n-a vrut să asculte de legea zonei”. Deci evitarea drumurilor a reperelor ce ne conduc la autodistrugere.

Dar, dar promisiunea spune viaţă, legea o să ne spună unde este robia, moartea, dacă ne abatem.
Deci ea este în întregime negativă, şi ne atenţioneză…unori chiar aspru :

– să nu ucizi ;
– să nu juri ;
– să nu furi ;
– să nu fi desfrânat ;
– să nu doreşti bunul altuia ;
– să nu comiţi aduter ;
– să nu minţi ;

Eh !!! nu mi le-am amintit chiar pe toate. dar astea sunt tocmai pentru ca să găsim adevăratul drum. Pentru că în final dacă totul este permis…nimic nu mai este posibil. Dacă omul este aruncat într-un deşert de sensuri, unde nimic nu-i indică căile supraviţuirii şi impasurile, el va rămâne învârtindu-se pe loc şi nu va merge mai departe niciodată.
Hai să vedem, dacă totul este permis, nu mai există nici moarte, şi nu mai este nimic posibil!
Faţă de noţiunea de soartă, legea marchează un prag, un prag care nu permite confuzie, hăţişul, anarhia, dorinţei luate…şi asumate.
Este deci un moment esenţial în educaţie, a eliberării de a nu ne lăsa pervertiţi, de a recădea în „morala” dorinţei de pervertire. Legea care interzice dorinţele vulgare pur amimalice, ale instinctelor şi a dezordinii din noi.
În momentul învingerii răului din noi înşine, din , din sine, şi jivinele întunecate…cu chipul nostru înecate, eh, de atunci drumul,  lupta devine mai uşoară.

Faţa legii este libertate în spirit. Această libertate este fructul dintr-o educaţie adecvată, dar este foarte precar, şi este de fapt numai un garant că suntem în drum.
Interiorul nostru ne va vorbi, şi ne va magnetiza cu aura îndrăznirii. Şi asta este fantastic!

 

Aş mai adăuga ceva.Vorbeam cu o prietenă despre prostie, eh , nu ştiu de încerca să ştim ce o caracterizează.

Nicidecum, din punctul meu de vedere, dotarea de la natură, adică inteligenţa nativă. Chiar aşa oamenii se diferenţiaază, unii au mai multă sau mai puţină, dar niciunul deloc, ei dar, nu putem spune că cei mai dotaţi sunt proşti. Pentru că eu înţeleg „a fi prost”, este a nu-ţi folosi aşa cum trebuie talanţii din dotare. Sunt foarte mulţi inteligenţi peste medie, cum s-ar spune „put de deştepţi”, inventivi, creatori, dar care nu-şi folosesc talanţii, aceste daruri, decât în scopuri neadecvate, ale creării unei bunăstări sociale, şi alte mici mărunţişuri.

Dacă nu-ţi foloseşti aşa cum trebuie, puţinul sau multul, adică talantul sau talanţii, şi-i iroseşti…în a fi sclavul şi paznicul propriei fiinţe. Asta înseamnă de fapt prostie, sau mai pe româneşte…să fi orb, în ţara orbilor.

Sunt oameni care au talentul prin care ştiu, intuiesc drumul spre libertate, şi sunt călăuze. Pentru a accede la libertate…deci a te desprinde de cei ce nu văd şi nici nu vor să vadă…şi şi-au făcut din locul care nu este decât o trecere…şi-au făcut un loc de trai pe vătrai…

Eh !!! Alifia pe care o poţi folosi ca să vezi are o compoziţie foarte greu de găsit. Ea nu este pentru a deveni liber ci pentru a te urni şi a căuta libertatea. Reţeta alifiei următoarea : coajă de ou de condor, ficat de tigru, dinţi de crocodil şi cenuşă piroclastică, şi toate acestea nu se găsesc decât în tine însuţi adânc în interior, în curajul tău, dăruire şi eroismul tău, în strădania ta.
Nemai fiind orb, nu însemnă că ai scăpat de prostie, ci trebuie să pleci mai departe să-ţi găseşti libertatea şi mântuirea, altfel…degeaba efortul.

Sunt unii ce „văd” şi sunt manipulanţi de orbi, îi conduc şi dirijează în aşa fel ca ei să profite şi să-i stăpânească, aceştia de fapt sunt cei mai cumpliţi proşti.

 

De fapt forța legii este libertatea în spirit. Această libertate este fructul dintr-o educație reușită, dar fără de mari pretenții de a fi o stare definitivă, ea este sensul fragil și provizoriu că suntem pe drumul cel bun.
Este ce spuneam, posibilitatea există în interiorul nostru, de fapt, eh, nu prea știu cum să mă exprim ca să mă fac înțeles, nu există legi exterioare, și mai mult nu este nimic care să ne arate că este permis sau nu.

Această libertate în spirit, este ceva ce pare ciudat, apare fie datorită unui moment fericit…oricum dincolo de permis-nepermis, dar poate apare și datorită unui instinct spiritual și atunci să nu mai fie nevoie de repere.
Eh, este paradoxal, libertatea atunci devine necesitate, ne devine ca a doua natură, ei…atunci ne putem cu adevărat privi…
Este o necesitate în bucurie și nădejde, care nu este impusă din afară, dar care corespunde cu o creștere a dinamismului, în fine libertatea.

Dar…libertatea nu este decât un început.
Este suficient de a pretinde că ești dincolo de lege, deci de a fi scăpat de ceea ce este permis-nepermis, și așa de a afirma că suntem destul de liberi ?
Eh !!! Sf. Pavel spune „Nu totul este permis, dar totul este permis în lege”.

Aş dori să vorbesc acum despre autoritate, ştiu, paradoxal, nu prea sună bine asociată cu libertatea, dar autoritatea este necesară, şi aici trebuie să conlucrăm, să ne rugăm şi să ne spunem, să gândim de fapt, că nimeni nu se poate naşte şi deci nici înălţa dacă nu este dorit, aşteptat, încurajat.
Desigur, această aşteptare, acest apel vine în ultimă analiză a Lui Dumnezeu, adică cu alte cuvinte numai Dumnezeu dă creşterea. El este singurul care poate analiza, înălţarea, mărirea. Eh !!! Dar ce este esenţial că, întâi trebuie să fie rugăciunea noastră, dialogul şi lacrimile noastre ca apoi să vină chemarea Lui.

Nu ştiu, dar fiecare dintre noi pentru a ne ridica la o adevărată umanitate, şi la o autentică libertate, avem nevoie de mărturii, de o dovadă autorizată, de ceva concret.

Oare ce vrea să însemne a împuternici ? Hai să vedem, eh, a împuternici este a permite! A permite nu este o scutire și o abținere de la lege. A permite este de fapt o deschidere a drumului. Autoritatea nu are decât un singur țel, un singur lucru de spus : Du-te ! Du-te ! nu rămâne prizonier, nu fi sclav…ci îndrăzneşte, riscă…DU-TE !!!
Eh !!! fără de aceste cuvinte, aceste îndemnuri lăuntrice am rămâne prizonieri, dar prin uşa deschisă…toţi pot pleca mai departe, dar nu toţi o fac.
Cam aşa ceva a fost la Revoluţia din 1989, eh, s-a deschis o uşă…

Libertatea în esenţa ei are două aspecte : Negativismul (Acel NU !!!), este ruptura de întuneric, haos, dezordine, instincte,
şi Suveranitatea autentică, este expresia animată de dragoste

Eh !!! OM = HRISTOS

Este dificil să vorbim să vorbim de această aventură umană, care este relaţia educativă, care este drumul spre maturitate, spre libertate.

Şi care este totuşi Omul Total Liber, Omul care a realizat suveranitatea sa dacă nu Hristos.
El este singurul care ne poate cu adevărat, ne poate elibera şi dirija dincolo de acele bariere ale răului.

 

Am să schimb un pic stilul, o să încerc să fiu un pic mai mult teolog, dar nu foarte mult. Voi scrie despre libertatea între creştini. De Lumina Lui Hristos, de drama acestei libertăţi. Isus din Nazaret om liber.

Va trebui să încep cu realitatea Lui Hristos, a Lui Isus om liber, de mijloacele prin care Hristos ne eliberează şi la final situaţia noastră, a creştinului, om liber pentru că s-a eliberat.

Omul Isus, om ca toţi oamenii şi Dumnezeu în acelaşi timp, a ajuns la suveranitatea de om, cum s-ar crede paradoxal, prin a accepta a se identifica cu un sclav.
Dumnezeu Tatăl Său i-a dat plenitudinea unei libertăţi care nu avea nimic comun cu micile noastre poziţionări sociale : stăpân şi sclav. Hristos este suveran, El este Senior. Moştenirea primită de la Tatăl, pe care vrea să ne-o arate şi să ne-o facă cunoscută. El asigurându-ne de care vom avea parte.
Eh !!! În limbaj creştin, deci şi în limbaj biblic, de fapt în Vechiul Testament, libertatea, afirmaţia că un om este liber…trebuie s-o raportăm la acele vremuri.

Prima figură a libertăţii, de fapt începutul chemării, este eliberarea din Egipt.
În Exod, este sfârşitul robiei, al opresiunii, de acea muncă forţată la care Israel a fost supus în ţară străină. Este ceva de care nu trebuie uitat.
Eliberarea este înainte de-a fi, libertatea de…Poveltile din Exod în diversitatea lor sunt unanime într-un punct : Liberarea nu este de fapt acea ieşire din Egipt, ea este de fapt am putea spune, eliberarea şi venirea acelor triburi bizare la apelul Lui Dumnezeu. La Convocarea Lui Dumnezeu care a adunat pe fugarii dezorientaţi, de a aduna Poporul Său. Un popor liber, şi liber prin adeziunea Lui Dumnezeu i-a convocat.
Deci, este esenţial s-o mai spun o dată, eliberarea va fi mereu o ruptură, deschidere, revoltă. Ea este sfîrşitul unui regim ce duce spre moarte. Eh !!! Așa este nașterea unei comunități noi, care în adeziunea Lui Dumnezeu Unic, ale Lui Dumnezeu Mare , va găsi viața și nădejdea.
De aceea trebuie mai întâi și întâi să vorbesc de Hristos ca OM liber.

Mărturia acelora care au trăit cu El, a acelora care I-au fost tovarăși de drum și care după au devenit mesagerii Lui, care au fost auditorii Lui, și apoi predicatorii Lui

Oare ce ne spun ei ? Toți, dar toți insistă asupra unui aspect, care este de fapt esenţial : RUPTURA. Adică ruptura de care suntem tentaţi, pe care o avem în noi : CARNEA şi LUMEA. Carnea este un domeniu al instincelor rebele, instincte care ne pot lega, ne pot face robi ale lor.
Este extraordinar…învățătura pe care ne-o dau evangheliile de a lua calea deșertului, a renunțării la lume, decât de a deveni robi ai tentațiilor.
Am să le iau pe rând, poate cea mai discutabilă este libertatea față…de a avea !!!

 

Eh ! Asta pare banală, dar este atât de cumpănă mai ales acum.

Aşa este, omul este o fiinţă din natură, deci o fiinţă ce are o multitudine de nevoi. El nu poate trăi fără hrană, fără adăpost, fără haine, fără ocupaţii…eh ! fără cultură.
Lista este mult mai mare, dar am pus şi eu doar câteva, şi ea creşte mereu pentru că se pare că nu avem niciodată destul, ei şi pentru a satisface acestea dorim cât mai multe bogăţii. Şi marea majoritate dintre noi sunt legaţi de aceasta.

Mamona, acest demon hulpav, ne face să ni să pară că niciodată nu avem destul, de fapt a devenit motorul pentru marea majoritate dintre noi.

Eliberarea va fi întodeauna ca o ruptură, va fi o ieşire, o ieşire dintr-un regim al orbilor, un regim al morţii. Un regim al acapărării de cât mai multe cutii, adică case, maşini…coşciuge, de ecrane şi alte mărunţişuri…
Această eliberare va duce la naşterea unei comunităţi noi care, ajutată de Dumnezeu, va găsi calea!

Toţi, dar toţi dorim s-o ducem bine, dar în lumea în care noi trăim, există o fisură ireparabilă între extrema celor care trăiesc în bogăţie şi extrema celor ce trăiesc în sărăcie, între excesul de bogăţie şi strictul necesar.

Hristos a făcut altceva. El a învins în El toată dorinţa de a avea!

 

A doua tentaţie este, în fine aşa pare, mai puţin clasică, mai puţin curentă.

Eh ! Invitaţia Lui Hristos de a plonja de sus din vărful Templului pare puţin deplasată la prima vedere! Asta pentru că aşa ceva de fapt este un act miraculos, asta pentru că noi, fiind limitaţi, continuăm să credem că miracolele, minunile sunt în afara legilor naturii.

Hristos, dacă ar fi dat curs ispititorului, ar fi violat Legea Gravităţii Universale, dar prin asta ar fi atras şi asupra Lui admiraţia tututror, de fapt asta era ispita…Aşa ar fi câţtigat prestigiu şi renume foarte uşor.

Aşa suntem toţi într-o mai mare sau mai mică măsură, adică aceste consideraţii, admiraţii faţă de cineva ce este valoros, superdotat, superman şi care le poate face pe toate cât ai clipi.

Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, nu cedează ispitei lui satan, el nu cedeză la această fascinaţie. El este liber vis a vis de dorinţa pe care o purtăm în noi, de a fi valoroşi, de a seduce, de a aţâţa dorinţa altora.

Eh, doamne, doamne … cât ne place.

Cea de a treia tentaţie, a fost şi este deosebit de actuală, şi anume dorinţa de putere. Să fi rege, împărat, să porunceşti şi toţi să se arunce la picioarele tale. Să fi dincolo de politică şi economie…să faci tot ce-ţi doreşti. Să fi puternic.
Libertatea, libertatea care te face suveran, niciodată nu te va face să ai dorinţa de a domina asupra altor oameni.

Averea, Valoarea, Puterea…sunt cele trei mari tentaţii care ameninţă fragila libertate a noastră.

Hristos a îndrăznit să spună : „Care dintre voi nu are păcat?

Hristos este fără păcat. El este Singurul fără de păcat, pentru că este Fiul Lui Dumnezeu.

Extrema sa indulgență față de păcătoși este aceea de OM fără compromis, ireproșabil, dar fără dispreț și mândrie.

 

Faţă de această ispită, de ce spune lumea, cum e capra mea faţă de a ta.
Existăm şi suntem victimele sau realizările unor modele de conduită?
Eh !!! Opinia publică este un stăpân în faţa căruia marea majoritate a oamenilor capitulează.

Hristos a învins-o fără ezitare, El fuge de entuziasmul popular. De cei puternici (limbricii societăţii) nici că-i pasă.

El nu se teme deloc de stăpânii societăţii, aşa cum marea majoritate dintre noi, renunţăm la libertatea noastră de îndată ce ne simţim viaţa în pericol, pierderea slujbei, bunurile, şi indepenenţa noastră ameninţate.
Din scrierile Sfântelor Evanghelii avem această descriere a confruntării a Lui, demnă şi fără nici o concensie, confruntare cu toate autorităţile timpului.

La autoritatea politică s-a răstit atunci şi a spus depre Irod : „Irod această vulpe”. După exemplul Lui nu ar trebui să spunem : Toată această clasă politică cu toţi conducătorii ei…nişte trădători.
Ca să nu mai vorbim de acele apreciaţii la autorităţile religioase, farisei ce sub pretextul apărării Templului au facut tot felul de şmecherii pentru a-şi camufla şi apăra interesele.
Ca şi astăzi…când unii dintre ierrhi te fac cu numele Lui Hristos pe buze.
Hristos de la bun început le-a întors spatele.

De la început marile familii sacerdotale au presimţit riscul pe care predicile unui astfel de Om îl prezintă şi au luat măsurile corespunzătoare.
Cel mai de mirare, este conflictul Său cu ceea ce s-ar numi autorităţi morale. Şi este un paradox, cu toate că Hristos este aproapele lor, de exemplu în ceea ce priveşte credinţa învierii morţilor, dar pe de altă parte El refuză să cadă in integrismul lor fanatic de respectare a legilor lui Moise. Al Integrismului, al tradiţiilor părinţilor şi a subtilităţilor acestor cărturari şmecheri.
El îi tratează fără nici o concesie, chiar dojenindu-i aspru pentru făţărnicia lor.

Opinia publică, eh !, el nu face apel la populaţie contra şefilor, populaţia ea însăşi fiind oarbă. El refuză toate neînţelegerile. Acolo unde ar fi putut merge pe ocolite, El intervine brutal, violent asupra celor care sunt intolerabili şi revoltători în ceea ce spun şi fac.

 

Este foarte interesant, și de multe ori ne întrebăm care este secretul acestei libertăți, și imediat suntem duși cu gândul la Dumnezeu Tatăl.
Așadar acest secret este simplu, pentru că Hristos este Dumnezeu, el trăiește ca Fiu al Tatălui.
Credința sa îl face liber, Dumnezeu este singurul său orizont, singurul său viitor, Dumnezeu este singurul apropiat.
Hristos le spunea apostolilior de Domnia Sa, adică venirea Lui Dumnezeu în plenitudinea iubirii sale suverane, o iubire care este capabilă de tot, o dragoste mult mai puternică decât păcatul, de fapt comparația este cam forțată.

Dumnezeu vine, Dumnezeu este acolo pentru El. Eh ! atunci tot restul este relativ. Dumnezeu este singurul termen al dorinței Sale.
La începutul Evagheliei Sf. Ioan scrie că : „La început Cuvântul a fost întors spre Dumnezeu”. Hristos este singurul Om întors spre Dumnezeu.

In această adeziune necondițională Hristos găsește libertatea, acolo unde noi orbi, în lanțuri fiind, n-o vedem.
Dumnezeu Fiul este întors către Dumnezeu Tatăl, comunică și cel mai important coincide cu dorința Lui Dumnezeu Tatăl.
„Hrana mea este este făcută din voinţa Celui ce M-a trimis”.

Nu ştiu, dar este inutil de a proba, de a cerceta psihologia Lui Iisus, ea este de fapt acolo în acest cuvânt pe care El nu l-a comunicat, şi pe care ni l-a propus să-l facem al nostru.
Acolo el a găsit, şi acolo noi vom putea găsi libertatea dorinţei noastre, mai bine spus dorinţa noastră va regăsi forţa Sa.

Hristos, Om liber, şi martor a unei libertăţi integrale. Libertate care într-adevăr trebuie să fie, chiar adversarii Săi au recunoscut ei înşişi : „Tu nu ți cont de aparențe, tu vorbești adevărat”.

Omul liber este acela al cărui cuvânt este într-adevăr propriul lui cuvânt.
Nu există chemarea altuia, Hristos ne-a vorbit decât de propriul său cuvânt. Penntu că El este Cuvântul!

 

Eh !!! Aşa cum suntem de mândri, de încrezători s-ar pune o întrebare : „avem nevoie de un eliberator ?”

De ce oare fiecare dintre noi nu va fi capabil niciodată de a ne ridica pe noi înşine la această suveranitate ? De ce n-am fi noi capabili ? Nu ştiu, eh ! mereu a plutit în mine, în conştiinţa mea. Am citit şi m-a încântat mult ilustra persoană a unui călugăr, din păcate nu-mi mai aduc aminte numele, punctul său de vedere era următorul : „Dumnezeu ne-a creat pentru libertate, El ne-a dat libertatea pentru a ne folosi de ea bine, este o obligaţie care ne revine într-o manieră exclusivă”.

A deveni liber, este înainte de a ajunge, de a tăia toate legăturile care ne opresc. Poate pentru foarte mulţi, sau foarte mulţi îşi spun că este relativ uşor, şi nu imposibil. Că nu există un om care să nu să se poată rupă de el însuşi. Există oameni cu voință ce pot scăpa de vicii, și chiar să ajungă virtuoși.

Eh !!! Dar există, există o închisoare, o inchisoare teribilă, ÎNCHISOAREA DE SINE.

Eh ! SINE, EU, Asta este prima evidenţă bine determinată : eu sunt, eu, unic, eu sunt în pielea mea. Acolo este centrul tuturor evidenţelor, acolo este punctul de unde percep universul întreg.
Eh !!! Asta este dreapta mea, da, asta este stânga mea, uite aici e sus, acolo jos. Şi totuşi sunt eu, care sunt vulnerabil, sunt muritor.

Iată uşa deschisă, în permanenţă, pentru cele mai diverse forme de egoism în sensul strict al cuvântului : voinţa de plăcere, voinţa de putere, eh, în ambele cazuri omul se rătăceşte, se înstrăinează.Se supune la idoli, idoli ai plăcerii, idoli de putere…

Ceea ce-l condamnă să nu aibă de fapt nici plăcere nici putere, ci numai iluzii. Aceşti idoli…clădesc o inchisoare confortabilă, din care sărmanul om habar nu are că ar trebui să fugă cât mai repede.
Dar în fine, acest egoism, egocentrism, ce treptat devine de netrecut dă lanţul invaziei marii spaime.
După ce Iluzia trece, vin fricile, remuşcările, problemele de conştiinţă, frici paralizante…
Dar una din cele mai groaznice lanţuri, cea ma groznică puşcărie este frica de moarte. Este o frică ce paralizează, ce opreşte orice dorinţă de…
Atunci, Hristos a venit şi a spus aşa frumos, aşa încurajator : „Îndrăzniți !!! „, a venit pentru a elibera pe toţi aceia care în tot timpul vieţii lor au fost ţinuţi în sclavie de frica de moarte.
Frica de moarte este contra-revoluţionară. Frica de moarte înlătură hotărârea de a îndrăzni şi de a risca.
Era un filozof mare, sper să nu mă înşel, Hegel care spunea despre frica de moarte : „ea hotăreşte între stăpâni şi sclavi”.

Eh !!! nu se pot spune aşa de uşor aceste idei, pentru că o să vedeţi şi voi, tot acest urcuş, pentru că este un urcuş veritabil, este plin de terori, de invazii de mari spaime care vin, restul, poate încă şi mai profunde decât chiar frica de moarte, de fapt este acelaşi lucru, morţii care ne mai terorizează încă.
Această groaznică frică de moarte deschide uşa la toate celelalte ameninţări. Care cu viclenie ne amăgesc. Ameninţări pe care nu le mai percempem aşa, începem să ne obişnuim şi chiar să nu-i mai vedem ca adversari. Ba mai mult, începem să ne îndoim de propria conştiinţă. Şi ce este cel ma grav, pe Dumnezeu, pe El Însuşi îl putem scoate din viaţă şi să nu ne mai ocupăm de El. Pentru Dumnezeu nu ar fi o problemă de a ne păstra prin Voinţa Lui, dar El atunci ar deveni un despot. Noi nu suntem jucăriile bunei sale plăceri.
El aşteaptă, ne iubeşte, el cere de la noi imposibila perfecţiune.

Este tot ce ne face un climat de netrecut. Noi suntem intraţi în cercul vicios : moarte, frică, greşeală.
Căci greşeala este acolo, de fapt greşela este refluxul către sine-însuşi.
Incapabilitatea de a ieşi din sine. Eh !!! Nu se poate ieşi din sine decât prin rugăciune. Multă rugăciune, post şi iarăşi rugăciune…
Parcă am mai spus asta, cea mai groznică închisoare pentru om, ele el-însuşi. Sigurătatea şi moartea, adică păcatul.

Eh !!! aici este o problemă capitală, de foarte mare importanţă. Răspunsul pentru care, of, Doamne, răspunsul pe care noi ar trebui să-l dăm la chemare. Pentru că fiecare din noi am avut sau dacă nu, o să avem o chemare, o chemare inconfundabilă. O chemare care să ne tragă afară din noi. Eh ! Acest răspuns îl dăm greu, greutăţile ne copleşesc, amânam…
Eu mă intemniţez. Eu nu pot să trăiesc, ci doar exist : mănânc, beau…şi fac pipi. Eu nu iubesc, dar sunt atât de tembel să spun că „fac dragoste”, sau acum mai nou „sex”.

Eu cad, sunt aburit de idoli, ameţit, iluzia socială, recad în acest cerc, în această spirală care mă readuce spre mine însumi.

Fac aici o mică precizare, ceva incredibil, în timpul Revoluţiei din 1989…răul a fost împrăştiat, nu mă refer la nimic din aranjamentele şi la tot ce a fost.
Eh !!! Fără să faci ceva concret, închisoarea din sine şi-a deschis porţile. Şi mulţi au aruncat gamelele şi au plecat…spre libertate.

 

Evadarea din Sine

 

Of, Doamne sunt atât de multe de spus aici, şi cât de puţini ne cunoaştem noi pe înşine darămite pe alţii.

Suntem aşa vunerabili şi adaptabili la social, pe de-o parte bine, aşa găsindu-ne uşor locul în societate, printre părinţi la început, apoi prieteni şi aşa mai departe, pe de altă parte luăm gratis bilete la un acvariu la care la un moment dat ajungem şi strigăm disperaţi : „Asta nu e lumea mea”.

Foarte mulţi nu simt şi nu realizează şi nu au senzaţia de mare acvariu, nu percep sticla, sticla care-i face ca nişte peştişori.
Poate este mai bine, pentru că mulţi dintre cei ce percep sticla ajung să fie închişi la nebuni, să fie consideraţi duşamanii sistemului, în fine au probleme mari. Pe când aşa, devin „amimale sociale”, eh, elevate, cu un anumit standard de viaţă, cu o anumită prestanţă, nu aşa oricum.

În acest mare acvariu, zis lume, există şi oameni, oamenii fiind liberi, se nasc liberi, dar sunt introduşi în acvariu de chiar părinţii lor, care şi ei la rândul lor au avut aceaşi soartă.
Au fost oameni care s-au unit s-au revoltat, au învins, au câştigat o libetate în acavariu, dar urmaşii sau chiar ei…au fost învinşi de chiar propriile greşeli…şi sticla mată i-a liniştit şi i-a făcut iarăşi sclavi liberi ai acvariului.

Am spus, şi cred asta, că ne naştem liberi, şi ca şi acei peşti minunaţi, la somoni mă refer, avem menirea să ieşim, să învingem lumea…să ieşim în oceanul cel mare.

Frustrările, biciurile sociale, jignirile, bucuriile unele frumoase altele urâte, grobiene, ne fac să ne depărtăm de conştiinţa noastră, conştiinţă care ne-ar spune : CINE SUNTEM, DE UNDE VENIM, ŞI CARE ESTE MISUIUNEA NOASTRĂ.
Eh, toate aste sunt undeva în sine, în noi înşine. Şi copiii ajung aşa uşor acolo, şi uneori chiar strigaţi şi îndrumaţi de Tatăl lor.
Dar viaţa în lume perverteşte fiinţa umană, apare păcatul, răutatea care-L supără cel mai rău pe Cel ce ne-a trimis în lume. Apoi apare obişnuinţa cu păcatul, remuşcarea este din ce în ce mai rară, societatea şi iluzia te încurajeză să îndrăzneşti să faci cele mai groaznice dobitocii, iar tu, ca nu cumva să „fi dat afară din societate”, din grupul tău, le faci, uiţi de Dumnezeu, uiţi de conştiinţa ta şi lumea te-a acaparat.

Subconştientul devine plin, plin de cadavre şi de frustrări, de eşecuri, de crime, de păcate. Şi ca nişte leşuri revin şi dau groaznice coşmaruri. La unii depresii, și vine vreun piholog plin de el, cu multă carte și-ți spune că ai Sindromul Depresiv KAKAMAK, în timp ce defapt tu ești nefericit, nu mai ai dragoste, te ofilești, nu mai poți înțelege acești pești ce-și mișcă buzele așa de vulgar.

Cu toate acestea fugim, încercăm să le ascundem în noi, să uităm de ele, pentru că toate aceste păate țipă la Dumnezeu, și nimeni nu le aude, doar noi. Ne apucăm să bem, să ne drogăm, să fim mai fericiți…cică lumea nu ne mai înțelege, de fapt încercăm să uităm, să nu mai auzim cum leșurile din noi înșine ne lovesc, și cum țipă și ne arată ce-am făcut și cine suntem.

Avem mici repere de ajutor în lumea, scuzați acvariul ăsta, în afară de credința strămoșească, de Biserică, de biserică de care tineri nu suntem deloc atrași, ni se pare o păcăleală, o pierdere de timp, și pentru mulți dintre noi nu suntem destul de atrași de asta, ci mai degrabă de mirajul acvariului, eh !!! dar mai există prima dragoste.

Observ că multora le este rușine să-și amintească de ea, de frumusețea, de tulburarea…primei atingeri, de fiorul și de nopțile nedormite, de dorința de a vedea chipul iubit peste tot. De a o sorbi din ploaie, de a o lua de mână și a fugi haihui, peste mări și țări, peste văi și munți. Să ajungi departe hăt…pe ţărmul celălalt, să vezi doi moși, doi cocoși, o sârmă de rufe.
Primul sărut, prima lacrimă, prima perlă…din conștiința noastră, jurământul de iubire, prima ceartă, împăcarea cea dragă.
Acum se vorbește de sex, eh !!! nătângii săracii nu știu, acvariu așa i-a învățat. Când iubești, de-ai fi iubit vreodată, iubita ta, iubitul tău, sunt mai presus de tine, sunt sfinte, nu poți gândi urât, așa ceva este imposibil în dragoste. În dragoste suntem egali, ne respectăm, ne iubim…și ce este cel mai important lucru iubim lumea, iubim oameni, iubim tot ce este în jurul nostru. Eh !!! atunci se poate vedea sticla, sticla acvariului.
Acum se vorbește, alți doxați, cu sorbone ți mastere de acvariu, susțin că dragostea este o boală, un chimism, este ceva ce trebuie evitat. Dobitocii, de fapt nefericiții, orbi sunt ei dar și mai orbi sunt cei ce se iau după asemnea călăuze

Au încercat mulți să explice mulțimii, se le spună că nu ăsta este țelul nostru, că avem dreptul la libertate, dar au fost priviți sceptic și uneori ca niște nebuni. Exact ca într-o poveste, poveste care o știu din copilărie. O dată condorul ce zbura deasupra crestelor ascuțite ale munților, și se legăna și libertatea însuși îl legăna, a văzut cu ochii lui ageri o ogradă, cu cocoși, găini și alte orătănii. A zburat în picaj, și a ajuns în ogradă. Aici cocoșul țanțoș l-a întrebat trufaș cine este, nu numai că nu se speria de el, dar îl considera și un intrus în mica lui societate. Vulturul era cu ochii în lacrimi, îl iubea pe cocoș, ar fi vrut să-l vadă liber, să se bucure amândoi de libertate. I-a povestit de zbor, dar cocoșul a cârâit flegmatic, găinile au început să râdă, boii să mugescă…și vulturul, cu lacrimi în ochi și-a luat zborul.

Lumea ne calcă în picioare, iar dacă nouă ne este milă și am vrea să facem altceva…ne omoară, ca inadaptabili.
Fuga în noi, ne readuce coșmarul, coșmarul leșurilor, păcatelor, aminirilor urâte, învingerile noastre. Drumul spre sine este groaznic. Acest râu plin de putoarea și duhoarea remușcărilor noastre ne îndepărtează. Fugim iarăși în acvariu, încercăm iarăși se ne resocializăm. Eh, unii râmân pești, și mor pești. Câțiva, îngroziți de sine, dar și de societate, poate mai mult de societate, fug iarăși în sine, trec de acel Stix al lor, reușesc să-și învingă spaima văzându-și portretul tuturor nelegiuirilor, tuturor păcatelor. Eh !!! un portret infiorător.
În momentele acelea de frică, de groază…foarte mulți fug, fug să ia o gură de aer din acvariu…și nu se mai întorc.
Celor rămași le tremură dinții de frică, sunt îngroziți, atunci și numai atunci reușesc să vadă ce este păcatul, și cine este în spatele lui. Dacă s-au rugat, sau nu s-au mai rugat, toți înghenuncheză în gândirea inimii lor și se roagă.

Încep să plângă, să plângă în hohote, să le pară rău de tot ce-au făcut. Aud o chemare dragă, o chemare ce parcă au mai auzit-o, dar nu știu de unde s-o ia. Tremură cu toții…sunt tulburați, sunt chemați de vocea primei și adevăratei iubiri , este DRAGOSTEA CE-I ELIBEREZĂ. Este HRISTOS!

 

Eh !!! Şi acolo, acolo în disperarea aia, în groaza şi neputinţa noastră, acolo intervine Hristos.

Şi El ne eliberează, ne evocă bogăţia şi împlinirea şi ne şterge lacrima din ochii îngroziţi.
Acum referindu-mă la Sfânta Scriptură, am găsit în prima scrioare a lui Ioan către corinteni : „Hristos este mort pentru noi”.
Eh, acest lucru este extraordinar „pentru…”. Este „pentru” cu două sensuri. El vrea să spună, înaintea noastră, şi cu aceeaşi măsură El spune „în locul nostru”.
Hristos a venit în plină libertate, El a sfidat orice măsură omenească, el s-a dus la moarte. Moartea unde noi nu vrem să mergem, ce este împotriva firii, acolo de unde noi nu putem merge mai departe.
Ar trebui meditat asupra celor patru povestiri ale morţii lui Iisus. Vom descoperi aici, un eveniment capital nespus, un eveniment unic. De asemenea adâncindu-ne în a pătrunde Sfînta Sctiptură, ale cheilor simbolice, pe de o parte ale eliberării poporului din Egipt, şi pe de altă parte de la figurile culturale ale Liturghiei Templului asupra simbolului sângelui. Ori asta este extraordinar…El ne-a salvat prin Sângele Său.

Referindu-mă la sensul profund al morţii şi învierii Lui Hristos, după promisiunea făcută , Noul Testament este victoria încrederii asupra neîncrederii.
Hristos a venit în acel loc, acel loc groaznic al morţii omului, şi chiar ai lui l-au privit atunci cu suspiciune şi neîncredere. Şi aşa moartea Sa a fost chiar înainte de respingerea oamenilor o solitudine. A fost moartea în noapte, dar în Credinţă.

Hristos a obţinut victoria Credinţei asupra neîncrederii, a dragostei împotriva urii.
Două texte spun cu multă claritate asta. Este în Epistola căre Filipeni această expresie cam ciudată, şi un pic şi de neînţeles : „devenit ascultătot până la moarte”.
Eh ! Hai s-o spunem pe aia dreaptă, ascultător este un cuvânt pe care noi nu-l prea înţelegem foarte bine. A se supune semnifică a crede, a deschide urechile surde la cuvintele altuia, a aproapelui, a rămâne atent şi receptiv.
Hristos s-a spus , a dus Credinţa până la excesul său posibil
Eh, este victoria credinţei necondiţionate…Uluitor !
Cel de al doilea text, Epistola către Efeseni sunt aceste cuvinte de o mare profunzime : „El a ucis ura”.
A ucide ura, răspunde practic la respingerea efectivă, evident a inamicilor Săi, care îi vroiau moartea, pentru o iubire mai puternică decât toată ura. Din acel moment Hristos, Fiul Lui Dumnezeu a fost creatorul unui loc, un loc între Dumnezeu şi umanitate, între oameni, deasemenea între ei. El este acolo unde spiritul este iubire.
Sfântul Pavel a spus în Epistola către Romani : „Dumnezeu în Hristos ne-a eliberat” .
Hristos în moartea şi învierea Sa a eliberat Spiritul, şi aşa este de fapt Acela ce a eliberat Libertatea. El, şi numai EL, înnoadă legătura vie între Persoana Sa, care ne dă viaţă, care ne dă înviere.

Eh !!! Ce-a eliberat El în noi ??? Eh, asta este cel mai frumos, a eliberat Libertatea. Libertatea de a crede, de a asculta, de iubi, El redeschide drumul de credință față de necredința noastră în raport cu Dumnezeu.
Hristos a eliberat libertatea de a iubi față de fricile noastre care ne depărtează unul de altul, care fac unul din altul un adversar. El a eliberat libertatea de a spera, adică de a putea merge ca o turmă condusă la abator, pe acest drum care nu merge decât la moarte.

El a redeschis viitorul spre Dumnezeu. Libertatea noastră, este blocată de trei factori esențiali : NECREDINŢA, URA, FRICA.
Cu şi în Hristos avem posibilitatea de a risca, de a angaja libertatea noastră cu un cuvânt care ne dă putere şi speranţă : ÎNDRĂZNEŞTE !!!

 

Eh !!! Şi acolo, acolo în disperarea aia, în groaza şi neputinţa noastră, acolo intervine Hristos.

Şi El ne eliberează, ne evocă bogăţia şi împlinirea şi ne şerge lacrima din ochii îngroziţi.
Acum referindu-mă la Sfânta Scriptură, am găsut în prima scrioare a lui Ioan căre corinteni : „Hristos este mort pentru noi”.
Eh, acest lucru este extraprdinar „pentru…”. Este „pentru” cu două sensuri. El vrea să spună, înaintea nostră, şi cu aceaşi măsură El spune „în locul nostru”.
Hristos a venit în plină libertate, El a sfidat orice măsură omenească, el s-a dus la moarte. Moartea unde noi nu vrem să mergem, ce este împotriva firii, acolo de unde noi nu putem merge mai departe.
Ar trebui meditat asupra celor patru povestiri ale morţii lui Iisus. Vom descoperi aici, un eveniment capital nespus, un eveniment unuic. De asemenea adâncindu-ne în a pătrunde Sfînta Sctiptură, ale cheilor simbolice, pe de o parte ale eliberării poporului din Egipt, şi pe de altă parte de la figurile culturale ale Liturghiei Templului asupra simbolului sângelui. Ori asta este extraordinar…El ne-a salvat prin Sângele Său.

Referindu-mă la sensul profund al morţii şi învierii Lui Hristos, după promisiunea făcută , Noul Testament este victoria încrederii asupra neîncrederii.
Hristos a venit în acel loc, acel loc groaznic al morţii omului, şi chiar ai lui l-au privit atunci cu sudpiciune şi neîncredere. Şi aşa moartea Sa a fost chiar înainte de respingerea oamenilor o solitudine. A fost moartea în noapte, dar în Credinţă.

Hristos a obţinut victoria Credinţei asupra neîncrederii al dragostei împotriva urii.
Două texte spun cu multă claritate asta. Este în Epistola căre Filipeni această expresie cam ciudată, şi un pic şi de-nenţeles : „devenit ascultătot până la moarte”.
Eh ! Hai s-o spunem pe aia deaptă, ascultător este un cuvânt pe care noi nu-l prea înţelegem foarte bine. A se supupune semnifică a crede, a deschide urechile surde la cuvintele altuia, a aproapelui, a rămâne atent şi receptiv.
Hristos s-a spus , a dus Credinţa până la excesul său posibil
Eh, este victoria credinţei necondiţionate…Uluitor !
Cel de al doilea text, Epistola căre Efeseni sunt aceste cuvinte de o mare profunzime : „El a ucis ura”.
A ucide ura, răspunde practic la respingerea efectivă, evident a inamicilor Săi, care îi vroiau moartea, pentru o iubire mai puternică decât toată ura. Din acel moment Hristos, Fiul Lui Dumnezeu a fost creatorul unui loc, un loc între Dumnezeu ţi umanitate, între oameni, deasemeni între ei. El este acolo unde spiritul este iubire.
Sfântul Pavel a spus în Epistola către Romani : „Dumnezeu în Hristos ne-a eliberat” .
Hristos în moartea şi învierea Sa a eliberat Spiritul, şi aşa este defapt Acela ca a eliberat Libertatea. El, şi numai EL, înoadă legătura vie între Persoana Sa, care ne dă viaţă, care ne dă înviere.

Eh !!! Ce-a eliberat El în noi ??? Eh, asta este cel mai frumos, a eliberat Libertatea. Libertatea de a crede, de a asculta, de iubi, El redeschide drumul de credință față de necredința noastră în raport cu Dumnezeu.
Hristos a elibrat libertatea de a iubi față de fricile noastre care ne depărtează unul de altul, care face din altul un adversar. El a eliberat libertatea de a spera, adică de a putea merge ca o turmă condusă la abator, pe acest drum care nu merge decât la moarte.

El a redeschis viitorul spre Dumnezeu. Libertatea noastră, este blocată de trei factori esențiali : NECREDINŢA, URA, FRICA.
Cu şi în Hristos avem posibilitatea de a risca, de a angaja libertatea noastră cu un cuvânt care ne dă putere şi speranţă : ÎNDRĂZNEŞTE !!!

 

 

“1. De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
2. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
3. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
8. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;
9. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.
10. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.
11. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.
12. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.
13. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.”
(I Corinteni cap. 13)

Daca ai gasit acest articol interesant, trimite-l si unui prieten
Friend Email
Enter your message


Despre autor:

Eu, eh încă mă lupt cu eu, ne tăvălim amândoi la malul Mării din Sine.

6 comentarii la “Chemarea Libertăţii”

  1. aşa cum v-am spus, cel puţin o persoană vă citeşte toate textele. din această cauză vă rog ca înainte să vă apucaţi să vă împărtăşiţi gândurile să vă liniştiţi,să trageţi aer în piept şi abia apoi să le scrieţi. aşa cum o faceţi dvs. acum nu cred că vă serveşte la atingerea scopului pe care îl urmăriţi,pentru că faceţi o mulţime de greşeli care nu uşurează deloc înţelegerea ideilor pe care le vreţi a fi împărtăşite. o altă idee ajutătoare cred că ar fi că ar trebui să o luaţi în sens invers:scrieţi mai întâi concluzia dvs. şi apoi faceţi demonstraţia! ceea ce aţi făcut dvs. are următorul rezultat :roll:

  2. QQQMIKE QQQMIKE spune:

    Poate da, poate într-adevăr cum am scris poate fi interpretat ca defectuos şi-mi asum criticile, pentru că mai ales pentru greşelile de ortografie le merit.
    Dar, dar în privinţa subiectului, eh aici este alceva, bine-nţeles că un închinător la ban nu va vedea cu ochi buni ceea ce am scris, dar eu cred că mai există oameni.

  3. nu este vorba despre subiect,ci de modul cum este tratat, adică haotic! :-? :-??

  4. QQQMIKE QQQMIKE spune:

    Poate aşa ţi se pare, eu defapt am făcut un rezumat din ceea ce am scris, şi poate că din cauza asta pare aşa.
    Oricum…libertatea de care vorbesc este cu totul altceva decât liberinajul deochiat al demonocraţiei lui mamona.

  5. QQQMIKE QQQMIKE spune:

    Nu, fiindcă tot ce există este normal (Spencer), defapt şi acest anormal în involuţia pare aşa…Marfă !!!

Comentaţi

~X( ~O) x( o:) ^:)^ [-X [-O< I-) >:p >:d< >-) =P~ =D> =; =(( ;;) :wink: :twisted: :roll: :oops: :mrgreen: :lol: :idea: :hi5: :evil: :cry: :arrow: :^o :D/ :?: :-| :-x :-w :-ss :-s :-q :-o :-c :-P :-L :-D :-@ :-?? :-? :-> :-< :-$ :- :* :)>- :)) :) :(|) :( :!: 8-O 8-> 8) (:|

 

Pentru a semna petitia trebuie sa va logati

Daca sunteti utilizator inregistrat va puteti loga in zona Acces

Daca nu sunteti inregistrat va puteti crea un cont aici.